Urmaşii lui Eminescu

Câţi oare îşi vor fi reamintit azi, 15 ianuarie, de Eminescu? Şi, din cei care au făcut-o, câţi vor mai fi păstrat vreo urmă de admiraţie pentru el? În economia noului veac, străină de orice temeinicie a valorii, Eminescu mai reprezintă fie doar un capitol enervant rătăcit în manualele elevilor, care, vrând-nevrând, trebuie să suporte plictisiţi lungi comentarii literare, inutile pe scara lor axiologică, fie vreun prilej de confruntare ideologică impudică, pro- sau anti-naţionalistă, între tabere obscure în intenţii şi opace în spirit.

E târziu şi inspiraţia nu îmi dă ghes, aşa că mă voi rezuma la acest fragment din Scrisoarea I, care, zic eu, spune multe despre noi, “mititeii” narcisişti, cei ce alcătuim posteritatea tristă a marelui nostru poet.

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Tot pe tema asta, un articol excelent al lui Răzvan Codrescu