18 ianuarie 2009

Sînt iarbă, mai simplu nu pot fi














Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
Şi dragostea şi-a mea viaţă.
Ca floarea pomului pe apă
Îmi curge somnul lin pe faţă.
Arată-mi-se-n vis un cîntec,
Îl cînt cum cîntă numai dorul:
„Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi,
Ia apa, dar să-mi laşi izvorul“.
„Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?“
Iubita parcă mă întreabă,
Iar eu, senin, răspundu-i parcă:
„Mă pregătesc de flori şi iarbă“.

Întîlnirea mea cu poetul Grigore Vieru s-a produs întîmplător şi abrupt, în autobuzul 117, direcţia Ferentari, în urmă cu vreo 10 ani. Cine călătoreşte în zonă cunoaşte cît de solicitat este acest traseu, fiind singura legătură cu oraşul a unui cartier sărac şi foarte populat.
Aşadar, înghesuială mare, disconfort, nervi, iritare. Lipit de mine, un bărbat în vîrstă, cu părul răvăşit, ducea nişte sacoşe grele şi încerca firesc, din politeţe şi atît cît se putea, să evite contactul lor cu picioarele celor din jur. L-am privit şi am recunoscut imediat chipul inconfundabil, pe care îl mai văzusem de cîteva ori, însă numai la televizor. Ţin minte cum sentimentul meu de respect faţa de ceilalţi călători, pînă atunci difuz, deodată s-a coagulat în special în direcţia sa, amestecîndu-se însă cu cel de jenă faţă de situaţia penibilă în care era nevoit să se găsească. Poetul Grigore Vieru, marele patriot, suspinul sufletului românesc de peste Prut, călătorea înghesuit şi neştiut într-un sordid autobuz muncitoresc. Iar, peste toate, la sfîrşit, cînd a trebuit să coboare şi şi-a făcut puţin loc deranjînd cu sacoşele tinerii ţigănoşi din uşă, care vorbeau tare şi scuipau seminţe, a mai fost nevoit să suporte şi o umiliţă din partea lor atunci cănd aceştia, amuzaţi de părul ce încă nu avusese posibilitatea să şi-l aşeze, i-au strigat în urmă-i “băi Frankenstein!”.
Simpatia născută brusc de acea întîmplare cu gust amar mi-a trezit şi dorinţa de a mi-l apropia. Aşa că l-am căutat, nu fizic, căci n-aş fi ştiut unde, cu toate că l-am mai zărit de cîteva ori în acelaşi autobuz, ci descoperindu-l de la distanţă, mai ales în poeziile sale, care nu îmi era chiar străine, dar nu le dădusem destulă atenţie pînă atunci. Mi-a fost dat să găsesc, astfel, căldura unor versuri-oglindă ale unui suflet simplu şi copilăresc uneori, alteori plin, profund şi treaz. Am aflat iubirea de ţară, neam şi limbă ca rană perpetuă, ce l-a însoţit de-a lungul vieţii, şi dorul după noi, cei din dreapta Prutului, cu tot aerul nostru superior, infatuat, dar care nu l-au dus în deznădejde. Am înţeles ce înseamnă patriotismul tare, dar discret, fără piepturi umflate şi lozinci, trăit firesc, între oameni, şi nu exhibat emfatic.
Poate că am privit şi încă mai privesc lucrurile cu naivitate, dar atît am înţeles eu despre Grigore Vieru. Şi aşa, în inocenţa mea pe care, de-ar veni cineva să mi-o spulbere, pierzînd-o, m-aş mîhni profund, nu am găsit altă asemănare care să-l reprezinte şi nici cuvînt prin care să-l cuprind, decît cele ale unei lacrimi. O lacrimă care, iată, azi a căzut pe pămîntul Basarabiei, marea lacrimă a istoriei noastre, prefăcîndu-se, aşa cum s-a închipuit pe sine mai-nainte, în iarbă.

Niciun comentariu: