Scurtă elegie

Tîrzie e seara si drumul

Ce îţi şopteşte să pleci parc-ai vrea

Să nu-l fi ştiut niciodată.

Iubito, ţi-e bine aici, nu-i aşa?

Mai stai încă puţin, doar o clipă,

Atît cît să-ţi sorb iar privirea

Şi gura cu zîmbetul trist

Rătăcit undeva, pe aiurea.

Rămîi lîngă mine şi uită

şi drumul şi lumea şi toate

Din ochi alungă-mi mîhnirea

Şi gîndul ce-mi fuge la moarte.

O, ce n-aş da ca deodată

Lacrimi prelungi de diluvii

De jur-împrejur ne-mpresoare

Şi străzile facă-se fluvii!

Atunci, în odaia pierdută 

În hăul de ape curgînd

Vom fi doar noi doi - şi tăcerea -

Dar nimeni din lume, nicicînd.

Şi-n liniştea tot mai profundă

Cuvinte-mi vei spune-n neştire,

Cu vocea ta dulce si caldă

Ce-mi sun-a poem de iubire.

Dar visul, ce crud-amăgire,

Se sfarmă în cioburi o mie

Şi gata eşti iar de plecare

Chemată de strada pustie.

Te-ai dus,

Şi-n spate n-ai vrut să mai laşi nici un semn,

Doar urma paşilor goi

Pe luciul podelei de lemn.

Şi cît încă nu eşti departe,

Să-ţi strig din nou parc-aş vrea

Acea întrebare stupidă:

Iubito, ţi-e bine aici, nu-i aşa?  (C.M.)