Fragment...

Ninge. Ca în copilărie, cu fulgi mari şi deşi. Lumea visului nostru e albă şi pură ca sufletul unui copil. Păşesc în ea, iar tu eşti deja acolo, ascunsă după uşă, cu un bulgăre mare în mână. Cum intru îmi sari în spate râzând şi îmi dai cu zăpadă pe faţă, satisfăcută că pentru câteva secunde raportul de forţe este în favoarea ta. O clipă stau descumpănit şi surprins, până să-mi dau seama ce se întâmplă. Mă întorc, dai să fugi, dar îţi pun o piedică scurtă, ca atunci când eram la şcoală şi le alergam pe fete să le „săpunim”. Zăpada e groasă şi moale, altfel n-aş risca o astfel de manevră, căci nici in vis, nici în gând n-aş fi în stare să te brutalizez câtuşi de puţin. Cu toate că în lumea noastră chiar şi legile fizicii pot fi modificate după cum vrem noi, azi visul e să ne bucurăm unul de altul în albul imaculat care ne înconjoară din toate părţile ca în vremurile când eram mici, aşa că te laşi să cazi. Vin şi eu lângă tine şi ne tăvălim prin omătul pufos hlizindu-ne. La un moment-dat ajungi deasupra mea. Ţi-e părul greu de atâta alb şi obrajii ţi s-au îmbujorat de recele zăpezii. Vrei să mă săruţi, dar... nu ştiu ce se întâmplă... sunt la calculator şi scriu. O frântură de vis îmi mai apare scurt în minte, parcă alergai după mine şi mă rugai să rămân. Aşa este?