27 aprilie 2018

Cam așa va sta treaba!


26 aprilie 2018

***

Pentru cei care visează un stat autoritar, cu legi intransigente care reglementează fiecare colțișor al societății, zicînd că va fi în slujba cetățeanului: singura ipostază în care cetățeanul de rînd este important pentru stat e aceea de plătitor de taxe și impozite.

***

Am văzut de curînd o filmare de la o conferință care a avut loc recent undeva, prin SUA, în care niște universitari explicau, cu argumente științifice devenite locuri comune, diferențele fundamentale dintre sexe, începînd cu cele elementare, genetice. Faptul a dus la protestele a cîtorva nonconformiști (ca aspect exterior) prezenți în sală, de a fost nevoie să-i evacueze cu personalul de ordine.
Bine a spus cel care a spus că realitatea este cel mai mare dușman al progresiștilor. Ăștia, săracii, trăiesc non stop într-o lume imaginară. Mă rog, e treaba lor dacă vor să-și doarmă existența asomați perpetuu întru fericirea virtuală. Problema e că atunci cînd revin accidental în lumea reală se simt deja ofensați, fiind prea contondentă pentru ei, așa că vor s-o potrivească procustian, să-i rotunjească colțurile cu foarfeca ideologică și s-o împodobească cu luminițele multicolore din universul lor paralel, plin de curcubee. Iar dacă îi tratezi cu refuz, spunîndu-le că prea multe rotunjimi o transformă într-un bulgăre de zăpadă care se va prăvăli imprevizibil, stîlpul infamiei ți se cuvine, la un loc cu o nouă pedeapsă în codul penal. Căci amețiții ăștia nu văd nici dacă le faci cucuie cu realitatea că absolut în toate țările în care s-au legalizat „căsătoriile” homo evoluția lucrurilor a fost liberticidă: interzicerea liberei exprimări și a libertății de conștiință, limitarea libertății religioase, agresarea copiilor cu educație sexuală de la vîrste tot mai mici, limitarea autorității parentale și sporirea celei instituționale și alte aberații.

25 aprilie 2018

Alfie

Orînduirea în care drepturile omului sînt mai presus de Dumnezeu l-a condamnat pentru a doua oară la moarte pe Alfie Evans, copilaşul de nici 2 ani care suferă de o boala degenerativă a sistemului nervos. După ce luni seara, prin ordin judecătoresc, micuţul a fost deconectat de la aparate, în cursul zilei de marţi, o nouă hotărîre a judecătorului le-a interzis părinţilor să-l transporte în Italia, unde un spital este gata pregătit pentru noi încercări de tratament. Deşi zilele trecute Alfie a primit de urgenţă cetăţenie italiană pentru a i se facilita transferul, iar un membru al guvernului de la Roma a transmis spitalului şi judecătorului din Anglia că, în caz de deces, vor fi acuzaţi de crimă, justiţia engleză are altă părere, iar sentinţa a venit chiar în vreme ce afară aşteptau elicopterul şi reprezentantul spitalului italian.
În ciuda măsurii de eliminare a suportului artificial de menţinere a vieţii, micuţul se încăpăţinează să nu moară, respirînd singur, dînd peste cap toate previziunile medicilor. Dar nici aceştia nu se lasă, căci îl vor mort cu orice preţ - se pare că va fi lăsat să se stingă încet, de foame. În numele dreptului la viaţă, primul drept fundamental al omului, în numele „interesului major al copilului”, în numele „jurămîntului lui Hipocrat”, moartea este soluţia salvatoare.
Şi nu pot să nu mă întreb, în sinea mea: salvatoare pentru cine? Ce se ascunde în spatele acestei sentinţe radicale, cu efect ireversibil, în spatele aceste înverşunări mascate sub lozinca apărării demnităţii persoanei? Oare să fie o încercare de a muşamaliza ceva foarte compromiţător la adresa medicilor englezi, eventual incompetenţă şi malpraxis pe care le-ar putea descoperi cei italieni, astfel încît, în complicitate cu justiţia, s-a decis distrugerea „probelor” cu orice preţ? Ar fi o versiune plauzibilă, ca alternativă la cultura morţii care a început să se extindă tot mai vertiginos în lumea occidentală şi care mai are un precedent tras la indigo, tot în Anglia, anul trecut: Charlie Gard, un copil de 1 an, lăsat să moară tot prin hotărîre judecătorească.
                                                                       ****
Cultura morții este acea cultură izvorîtă din egalitarismul ideologic, cel care anulează artificial, doar prin trăsături de condei, diferențele naturale care fundamentează viața. Bertrand Vergely, de exemplu, referindu-se la absuditatea „căsătoriilor homosexuale”, spunea că prin introducerea acestui tip de „căsătorie”, se anulează, practic, principiul diferenței, deoarece de acum încolo cine cu cine se „căsătorește” nu va mai avea nici un fel de semnificație sau importanță. Și dacă viața, așa cum o știm, are ca principiu diferența, pe cînd nediferențierea este specifică numai morții, rezultă că un principiu al morții începe să călăuzească omenirea. 
De aici la cazul Alfie Evans pașii sînt foarte mici și nesemnificativi. Căci locul binelui, acel „bine” generic, recunoscut ontologic de toată suflarea, este uzurpat încet, încet de opusul lui, care sfîrșeste prin a se declara noul bine, remodelînd tot sistemul de valori umane. De fapt, în aceasta va consta și adevărata Revoluție, în sensul ei cel mai apropiat de etimon, rîvnită de progresismul mondial: răsturnarea totală a valorilor și completarea triumfală a triadei orwelliene cu un nou principiu - VIAȚA ESTE MOARTE!

21 aprilie 2018

Adolescență (II)


   Îți pui ochelarii de soare aduși de un coleg și te privești discret în geam. Oglinzile lentilelor, la un loc cu tenul ușor creol, despre care ți-a spus acum vreo două zile că e ceea ce apreciază la tine cel mai mult, îți dau un aer interesant, dacă nu chiar masculin. Știi că îți stă bine și aștepți să te privească, dar ochii aceia exotici, coborîți parcă din frescele egiptene, azi nu sînt pentru tine. De fapt nici n-au fost vreodată, decît conjunctural, cînd luai note bune la chimie. Degeaba îți faci iluzii, degeaba cazi în reverii, degeaba suferi ca un cîine! E mult prea frumoasă, ești mult prea neînsemnat.
   Ah, iată, te-a zărit în trecăt și ți-a zîmbit scurt, de complezență parcă. Simți asta în timp ce-i răspunzi tot cu un zîmbet, dar chinuit „ca Nesus”, vorba lui Eminescu din poezia de ieri, de la română. Bine că nu ți se văd ochii, căci fierul încins din inimă te arde și mai tare - s-a întors să-și continue vorbele cu amicul tău cel mai bun. Și al ei, deopotrivă!
   Totuși ești în atenția cuiva! Of, e exact cea de care încerci să te ferești cît mai mult, fiindcă ai dibuit tu ceva de o vreme. Urîta clasei, cu silueta ca de hipopotam și părul seboreic, cea care se smiorcăie pițigăiat la orice observație a profilor, te-a zărit și preț de cîteva secunde a rămas cu gura căscată. E atît de emoționată și surprinsă de cum arăți, încît abia se abține de la o nouă smiorcăială. Se apropie și-ți face un compliment sincer, cu vocea timidă și ochii plecați. Îi mulțumești politicos, cam încurcat, apoi te întorci în colțul tău de bancă, lăsînd-o de izbeliște.
   Da, îți zici resemnat, ăsta e nivelul tău, mai sus de atît n-ai cum! Te vei duce acasă și iar te vei închide în cameră, cu lumina stinsă, imaginîndu-ți-o pe un piedestal de marmură, ca Venus din Milo, iar tu, încolăcit la picioarele ei, un cîine credincios gata să te sacrifici din iubire și de o mie de ori. Căci da, e o zeiță, știi bine asta de iarna trecută, atunci cînd te-a durut rău măseaua și tu, în loc să te rogi lui Dumnezeu să-ți treacă, te-ai rugat ei, în gînd, și durerea te-a lăsat ca prin minune. Poate și de aceea e atît de intangibilă.

   Mai e puțin și gata pauza. O mai privești o dată, ca din întîmplare. Rîde larg, cu gropițe în obraji și dinții ca niște lăcrămioare, la vorbele amicului tău cel mai bun. Și al ei, deopotrivă! Apoi te întorci, așteptînd.