...

    Demult, una dintre muzele mele, cea mai cea, s-a aflat într-o situație delicată: s-a umplut de patologii lirice, de lacrimi-perle, de răni-povești alese, de basme și bube-poezii, aparent incurabile.

    La început s-a doftoricit singură: a băut zemuri de rădăcini amare, a umblat goală pe cîmp, în miez de noapte cu lună plină, s-a spălat diminețile cu apă ne-ncepută, s-a uns cu esențe de la Dottera, s-a îmbăiat în lapte de iapă sălbatică, degeaba însă! Apoi a umblat și pe la doctori, vraci, felceri, vreo trei magi și cititori în stele, dar toți dădeau din cap a neputință: pentru muze nu avem competențe, ziceau la unison, de parcă se vorbiseră dinainte. A mers pînă și în pelerinaj pe la mai toate oracolele cunoscute, chiar și la cele celtice sau africane (nu mai țin minte exact), dar nici Sybila, nici capul lui Mimir, nici ceilați colegi de tagmă răspîndiți prin cele patru zări n-au lămurit-o, ci mai rău au amețit-o cu răspunsuri chipurile misterioase, de neînțeles, prin care își camuflau de fapt evidența incompetenței. De la Pythia, cum era de așteptat, n-a obținut decît o frază ambiguă, fără cap și fără coadă, la care a trebuit să pună ea virgulele, în funcție de expectanțe. Pînă la urmă, falită, și-a băgat picioarele (în botine, desigur) și s-a întors acasă, la fel de informată precum plecase.

    În atmosfera asta resemnantă (nu știu dacă există cuvîntul, dar altul n-am găsit) și depresantă (idem!), legenda spune că într-o zi, un necunoscut i-a sunat la intrare, s-a prezentat drept medic, a pășit în casă cu bagaj cu tot, a încuiat ușa pe dinăuntru și i-a spus calm, cu o siguranță imperturbabilă, că el nu mai pleacă de acolo pînă nu o va vedea vindecată. Degeaba a chemat poliția să-l dea afară, ăia i-au raportat că n-au jurisdicție pe fantasmagorii și, oricum, n-au cum să intre, deoarece, deși s-au prezentat la adresă, ei nu văd decît un perete neted și o gaură de cheie. Nici vecinii de bloc nu erau siguri dacă acolo fusese vreodată vreun apartament, deși parcă unora li se păruse, din cînd în cînd, că o prezență feminină zîmbitoare, care le dădea binețe, intra și ieșea pe ceea ce lor li se păruse a fi o ușă.

    Anii au trecut, mulți, dacă e să ne luăm după copacii de pe alee și iedera crescută, și mulți curioși și-au încercat norocul cu mii de chei, căci povestea se lățise peste șapte zări. În zadar, desigur - cheia cea bună, cu o configurație unică și irepetabilă, însușită cîndva abuziv, rămăsese la medic în buzunar. Și oricum e absurd să încerci să descui un zid din afară. Invidioșii și gurile rele spun că prin orificiul din el răzbat, în răstimpuri, printre presupuse fîlfîituri misterioase de aripi, frînturi de povești, basme, poezii, cîntece, vorbe, rîsete. Nimeni, însă, nu e sigur, deși orice legendă, știm cu toții, are un sîmbure de adevăr.

________ 

    Asta a fost introducerea. Cuprinsul și încheierea nu știu să le mai scriu, avînd în vedere cele de mai sus.

...

    Uneori se întîmplă ciudățenii.

    Aseară, cum stăteam eu cu apa curgînd pe mine, mă gîndeam la chestii, ca tot omu' cînd e la duș. De unde pînă unde, îmi trece prin minte „negritudine”! Hm, auzisem de asta demult, dar acum nici nu mai știam unde și nici ce vrea să zică. Îmi suna nițel poetic, o fi dintr-o poezie, zic. Habar n-am, o să caut pe net.

    N-am căutat, căci începuse Comisarul Rex la Tvr2, apoi am cam uitat.

    Azi, mă uitam pe Emag după un robot de bucătărie, și cum derulam eu așa, printre toți roboții ăia văd unul care avea în denumire Sencor. Am trecut mai departe, dar mintea tot băga în background „Sencor, Sencor, Sencor... Sengor. Senghor... Léopold Sédar Senghor. Asta a fost un om politic african, pretin și cu Nea Nicu, pe vremuri. S-au și vizitat reciproc, se transmitea la tv. Ia să dau eu pe Wikipedia puțin, să-mi împrospătez cultura!” Bă, și ce găsesc? Léopold Sédar Senghor, primul președinte al Senegalului, socialist cu tendințe autoritariste (a interzis partidele de opoziție, lăsînd doar trei), dar și om de cultură vastă, membru al Academiei Franceze, poet distins cu numeroase premii internaționale. Printre altele, promotor al conceptului de „negritudine” - o teorie filosofică și mișcare literar-politică menită a cultiva conștiința și condiția Africii „negre” în spațiul cultural francofon. Cerc închis!

    Dar misterul e parcă mai adînc acum. De unde a știut Emagu la ce mă gîndeam eu aseară, la duș, de m-a redirecționat așa, discret?!..

XII

În lungi tăceri se risipi menirea

spre care-am fost urziți, căci între noi

crescură ziduri mucede și ploi

tîrzii ne potopiră amintirea

acelor veri cînd, peste amîndoi,

copleșitor se pogora iubirea

și ochi în ochi ne oglindeam uimirea,

zăgăzuind al timpului șuvoi.

Însingurați în depărtări abstracte,

azi întomnate verile ne sînt

și rătăcim cuvînt lîngă cuvînt

ca doi actori ce joacă între acte

pe scena vanităților deșarte,

vînînd nădejdi în zbor duse de vînt. (C.M.)

De departe

Mare Serenitatis ne uda gleznele
în acel amurg de început al lumii
cînd, avizi de viață, fluturam aripi nevăzute
și desenam metamorfoze pe nori imaginari.

Deși ție îți părea doar o rochiță bleu,
te-nveșmîntasem de fapt cu iubire secretă,
pe care, la un moment dat,
ai lăsat-o să-ți dezvelească un umăr,
și ai rîs cu poftă de pudoarea mea
cînd m-am grăbit să ți-o ridic la loc.

Tîrziu, mai tineri ca niciodată fiind,
ploaia de vară ne-a spălat
unicul sărut al iubirii noastre,
pecete cursă prin amintiri amestecate,
distorsionate de vizorul ușii
rămase pe veci închisă.

Frumusețea se chema după tine,
un fel de zbor de îngeri,
dar vremea ei s-a estompat treptat
printre rîndurile almanahurilor
adnotate mărunt
și uitarea s-a strîns aici, acum,
din fulgi albi de clipe și ani
troieniți pe tîmplele mele.

Deși rămîi,
ești doar evanescență... (C.M.)

    „Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gînsac sau cel abia întrevăzut ca printr-o negură de Kant? Într-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dintîi deosebește lămurit grăuntele de porumb de prundul galbăn, el înoată cu siguranță pe apă, măsură cu ochiul distanțele ce le poate ajunge și nu-i fără oarecare înduioșere în fața unei gîște în epoca virginității. Cel de-al doilea uită să mănînce, voind să sară peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumusețile virgi - sau nevirginale trec pe lîngă dînsul fără ca el să-și fi ridicat ochii. Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decît un gînsac, ba că în problemele aceluia e mai mult adevăr decît în siguranțele acestuia. Un semn că pentr-o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur.”

 Eminescu, Archaeus

(grafică de Ligia Macovei - 1964)

 

 

Sonet X

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ești tu deopotrivă întuneric
și flacără ce-aprinde cerul seara?
Ești lamură scăpată de povara
splendorii adăstate luciferic,

în unda șerpuind alene, vara,
pe trupu-ți gol ce lunecă eteric
sub palma mea, sau demon alb, himeric,
care-și înfige ca-ntr-o pradă gheara?

Nu știu ce ești și n-am știut nicicînd,
și poate nu voi ști-o niciodată,
dar cînd vei fi doar umbră tremurînd
în adierea timpului plecată,
de-a frumuseții tale nestemată
va ști Iubirea, toate judecînd. (C.M.)
 

Alt Colectiv

    Tragedie la Seul, 151 de morți într-o înghesuială de Halloween. Mai are rost să scriu despre dimensiunea spirituală a întîmplării, a legăturii dintre invocarea răului, chiar și în joacă sau ca divertisment, și manifestarea lui? Cînd am făcut-o, cu ocazia incendiului de la Colectiv, mi-am luat la înjurături cît cuprinde, plus cîteva desprieteniri. Fiindcă numai corupția ucide, așa era atunci mantra. Dracu' nu, el e doar în unele tatuaje și tricouri, icoane ale veselimii inocente. Și cine știe, or avea și coreenii un Piedone al lor.

    Dar mai bine reiau un text al regretatului Răzvan Codrescu, deoarece se potrivește și acum cu situația:

    „Răul nu acționează după grafic, punctual și nominal. El se dezlănțuie ca o forță oarbă, acolo unde i se creează terenul propice. Un anumit tip de comportament atrage răul, cu voie sau fără voie. Nu trebuie căutată aici nici o logică specială. Învățătura minimală este că nu ar trebui să te joci – să te «distrezi» – cu astfel de lucruri, să nu-i netezești răului calea prin gesturi, cuvinte, excese, abuzuri etc. Sau, dacă o faci, să nu te miri de consecințe (care se manifestă într-un fel sau altul, mai devreme sau mai tîrziu, individual sau colectiv, mai ales acolo unde Dumnezeu este, prin voia liberă a oamenilor, uitat sau dat la o parte). Spectacolele de acest gen creează un fel de «insule infernale», în care cei ce nimeresc se află într-un pericol pe care de regulă nu-l conștientizează (dar care periodic face ravagii: în ultimii 60 de ani, peste 30 de astfel de tragedii s-au petrecut în toată lumea, inclusiv în țări - în frunte cu Statele Unite - în care condițiile și legislația sînt mult mai bine puse la punct).

    Pe de altă parte, nu toți cei ce participă la astfel de manifestări sînt ireversibil vinovați și automat hărăziți pierzaniei. Dar chiar și cel mai vinovat poate să se salveze și-n ceasul al doisprezecelea, ca tîlharul de pe cruce; aici intră în contrapondere doi factori insondabili: lucrarea lui Dumnezeu și tainițele sufletului omenesc. Tragedia însă rămîne, dincolo de fiecare caz individual, iar recidivele sînt oricînd posibile, cîtă vreme nu se rupe «cercul vicios». Putem să ne luăm toate măsurile de precauție organizatorică: răul, dacă gravităm în jurul lui, tot va găsi cum să se manifeste, căci nu-i deloc vorbă goală cînd se spune că «dracul e meșter mare» și e mai bine să nu te bagi cu el. Nu-s de lepădat, desigur, măsurile tehnice de securitate, care privesc cauzele materiale, dar mare lucru nu se va reuși cîtă vreme sînt eludate cauzele nemateriale, mult mai anevoie de contracarat. Te poți «distra» și altfel decît imitînd infernul...”

Un vis

    Sînt într-un oraș necunoscut. Aș vrea să iau un troleibuz, dar nu știu să-mi activez cartela.

    Văd vizavi un chioșc de bilete. Traversez. La ghișeu, o domnișoară drăguță. Îi spun că nu sînt din oraș și îi explic problema.

    - Se rezolvă. Aveți cartelă? - spune zîmbind.

    - Am.

    Mă cotrobăi prin buzunare, o găsesc și i-o dau.

    - Poftiți înăuntru. În mod normal, nu noi facem asta, dar fiindcă nu sînteți de aici, facem o excepție.

    Intru. Pe un blat lipit de perete, printre diverse hîrțoage, e un mic aparat de citit cartele. Dincolo de un geam, două colege la un birou.

    Loc destul de îngust, aproape ne atingem. O fracțiune de secundă privirile ni se întîlnesc. E de fapt un joc al privirilor, ne studiem reciproc, dar vrem să pară că n-o facem. Ne compunem imaginea celuilalt din sutimi de clipă adunate una într-alta, în timp ce, chipurile, ne uităm nepăsători prin încăpere. Negrăitul și neînțelesul funcționează fără să vrem, fără motiv și pare că ne captăm reciproc.

    Aparatul bipăie. Îmi dă cartela.

    - Asta e tot, îmi zice încurcată, cu o nuanță vagă de părere de rău.

    - Mulțumesc, rămîn dator cu o cafea! - zic cu o inspirație spontană, în timp ce o pun la loc, în buzunar.

    Pricepe, fața i se luminează, zîmbește din nou.

    - Atunci, n-ar trebui să rămîneți dator prea mult timp!

    Își ia pardesiul, o roagă pe o colegă să-i țină locul și plecăm. E deja seară. Traversăm, îmi spune că în apropiere e un local cu cafea bună. Mergem fără grabă, unul lîngă altul, zîmbind la gîndul întîmplării în care am intrat.

    - Apropo, mă numesc C., îi spun, întinzîndu-i mîna.

    - Denisa, zice la rîndu-i, în timp ce mi-o strînge ușor.

    Ne continuăm drumul, alături, în tăcere. Mîna ei stîngă se atinge de dreapta mea, aparent întîmplător, dar felul în care privește spune contrariul. Dau să i-o cuprind, dar, în același timp, pe partea cealaltă, degetul mare de la mîna mea stîngă atinge, într-un gest reflex, verigheta inelarului.

    Deschid ochii. E dimineață.

Masca noastră cea de toate zilele

    Mă uitam aseară la un film, era o nuntă, toată lumea era firească, zîmbeau, rîdeau, se îmbrățișau, li se vedeau chipurile frumoase, luminoase, și deodată mi-am dat seama că așa ceva nu va mai fi - în variantă optimistă cîțiva ani, în cea pesimistă cine știe cît. Acum, la un asemenea eveniment toți ar fi mascați, unii convinși, alții de teama constrîngerilor legale. Și toți ar sta departe unii de alții, mimînd bucuria.

    Purtarea măștii mi se pare un conformism, un comportament mimetic, mai degrabă decît o necesitate. Nu dezvolt prea mult subiectul - să se protejeze fiecare cum vrea, cum crede, mai ales cei care se consideră vulnerabili. Mă întristează însă felul în care toți tind să se înregimenteze.

    Într-adevăr lumea nu va mai fi ca înainte, fiindcă masca, cel puțin în așa numitele spații închise, va deveni obligatorie pentru totdeauna, va face parte din vestimentația curentă, precum chiloții.
    Copiii care se nasc de acum încolo vor trăi într-o lume în care purtatul măștii se va generaliza, fiind parte integrantă a viitoarei normalități cotidiene. Așa cum foarte multora dintre copiii și adolescenții de azi le e dificil să-și imagineze că a fost o vreme cînd nu exista telefon mobil, tot așa de greu le va fi și celor de mîine în ce privește masca.
    De partea cealaltă, cei care vor avea curaj să n-o poarte, și-o vor scoate accidental ori din alte cauze, nu doar că vor intra în sfera infracționalității, atentînd la sănătatea publică, dar vor fi priviți ca niște exhibiționiști perverși, scandalizînd mamele cu copii.
    O mască mai largă va fi privită cu coada ochiului, așa cum azi, vara, privirile furișe și fugare caută la cîte decolteu sau la transparența vreunei rochii, încercînd să ghicească formele abia întrezărite.
    În lumea modei, creatorii se vor întrece în a oferi modele tot mai sofisticate, asortate în fel și chip ținutelor primăvară-vară sau toamnă-iarnă.
    Pe plajele lumii, măștile bikini sau string vor face furori, ascunzînd ostentativ buze tot mai proeminente. Doar nudiștii o vor ignora, departe de ochii pudorii publice.
    Din păcate, nu vor lipsi din peisajul cotidian nici persoanele fără adăpost, în număr tot mai mare odată cu marea recesiune post-covid. Deoarece, forțate de împrejurări, acestea umblă cu tot avutul asupra lor, purtarea a 5-6 măști suprapuse, de culori incerte, în diferite grade de uzură și curățenie va fi un obicei comun.
    În fine, adepții Antifa și musulmanii fundamentaliști vor jubila, căci vor fi martorii unei răspîndiri tot mai largi a simbolurilor specifice culturii lor. De altfel, și țările occidentale care au interzis prin lege vestimentația islamică, oficial pe motiv de neutralitate religioasă, iar neoficial de îngreunarea identificării faciale, își vor revizui legislațiile.
    Ca notă negativă, industria de pastă de dinți va suferi ceva pierderi, de la moderat spre îngrijorător, dar se vor compensa prin obligativitatea ulterioară de achiziție a tuburilor de pastă odată cu măștile.
    În încheiere, rămîne cum am stabilit.

Cometa C/2020 NEOWISE

...

...

...

28 mai 1983, sîmbătă

    Încă în uniforme, am plecat de la școală, vreo douăzeci, să terminăm cu liceul cum am crezut noi atunci: la o bere.

    Prima țintă a fost o terasă din preajma Ateneului, nu mai știu cum se numea, care avea un butoi imens în curte. Am luat-o pe bulevard, pe care l-am traversat în șir indian, la Scala, cam ca în poza vestită cu cei patru Beatlesi. Doar că acolo, la butoi, ne-au izgonit pe motiv că eram elevi. Ca să vezi, mama lor de comuniști!

    Așa că am luat direcția Hotel Modern. Drumul ducea iar pe la liceu, unde, ghinion, am dat de Skoda dirigului. Zic ghinion nu pentru noi, ci pentru el, fiindcă ne-a venit strălucita idee de a ne poza în jurul ei. Cum eram mulți, unul, că să iasă mai bine în cadru, s-a suit pe mașină și i-a făcut capota lighean, dar consecințele nu ne-au preocupat pe moment.

    În cele din urmă, la terasa de la Modern am fost primiți. Era cald și ne-am luat toți bere. Eu, care nu mai băusem pînă atunci alcool decît așa, cîte o sorbitură, pe acasă, am luat două halbe, din care am reușit, după multă luptă, să beau cam vreo trei sferturi dintr-una. Oricum, mi-a cauzat, căci la plecare a trebuit să fiu tare atent cum calc, să nu mă las în voia, pardon!, vertijului. Noroc cu Trancalan, că aveam drum comun!

    Dragii moșului, sînt 37 de ani de atunci, and counting. La terasa respectivă, care acum nu mai există, m-am reîntors de multe ori cît timp a fost, cu alți prieteni și alți colegi. Am mai lăsat beri neterminate, fără părere de rău. Singura care îmi dă nostalgii, din cînd în cînd este însă cea de atunci, din ultima noastra zi de liceu, rămasă acolo, fiartă de soare, parcă strigînd în urma mea: băăă, prostule, întoarce-te! Fiindcă acolo, lîngă ea, au rămas și inocențele, și grijile, și iubirile, și teribilismele adolescenței, cea mai frumoasă vreme a vieții noastre. Părerea mea!

Din vremea covidului

    În două luni lumea s-a schimbat îngrijorător. Vorba robotului, am intrat într-o realitate nouă, cu care va trebui să ne obișnuim.
    Am observat cum unii oameni, pe stradă, cînd vin din sens opus, au tendința de a mări distanța - îi vezi că tresar deodată, la vederea celuilalt, și fac un pas în lateral, cu diverse grade de ostentație. În magazine ești urmărit din priviri, mai discret sau mai brutal, dacă n-ai mască, și devi subiect de scandal, de rușinare publică, de oprobriu. E ceva nenormal.
    Apoi, a apărut brusc conștiința morții. Pînă acum era ceva banal că se moare masiv de gripă, de cancere, de accidente. Îi durea pe toți la bască și nimeni nu făcea flotări logice de risc. Și acum îi doare tot acolo, mai puțin cu privire la covid. Cînd vine vorba, se activează instant setările dobîndite în perioada asta scurtă, toți devin epidemiologi vigilenți, moraliști, te iau cu vai, nu te gîndești că sînt comorbidități (un termen care face carieră fulminantă prin bagaje lexicale pînă mai ieri destul de modeste), că dai la bătrîni, că omori oameni, că moartea și unui singur om este o tragedie (asta da revelație!), că ești iresponsabil dacă n-ai mască, că fără măsurile de distrugere a societății și economiei erau milioane de morți, bla bla bla! Mă rog, tot repertoriul auzit iar și iar, repetat la nesfîrșit la televiziuni și pe situri cu trafic important. De parcă comorbiditățile și riscul mai mare la vîrstnici nu era același și pînă la covid. Dar cursul intensiv de programare mental-comportamentală ținut de tandemul politicieni-presă a reușit. Ceea ce înseamnă că dacă ai presa de partea ta (mai ales cînd o și recompensezi cu 40 mil euro), poți schimba lumea după cum dorești.

    Să fiu clar: nu neg existența virusului și accept că poate fi ceva mai molipsitor decît altele, iar în anumite cazuri, destul de scăzute procentual, poate da efecte grave. Pot avea unele îngrijorări cu privire la aspectele astea, dar atît.
    Ceea ce mă neliniștește cu adevărat este resetarea relațiilor umane și noua paradigmă socială în care s-a intrat.

    Paradigmă în care sensul sintagmei „distanțare socială” se va referi în mod fals și ipocrit la spațiul fizic dintre persoane, cînd de fapt va fi vorba despre înstrăinarea și suspiciunea tot mai accentuată față de celălalt, privit ca un potențial pericol sanitar.
    Realitate în care statul va căpăta accente tot mai autoritare, impunînd limitarea libertăților de fiecare dată cînd vreo viroză sau altă boală transmisibilă vor avea o răspîndire ceva mai rapidă.
    O societate în care cetățenii, condiționați mental și comportamental, vor accepta benevol un control sporit asupra persoanei, ingerințe în viața personală, certificate de dezirabilitate socială, imunologică, tratamente medicale obligatorii prin lege, izolare abuzivă a suspecților etc.
    Adică o dictatură sanitară acceptată pe scară largă de o populație înfricoșată programatic, pavlovian, cu informații despre boli reale sau imaginare, de către autorități și MSM și vegheată și supravegheată de instituțiile de forță. O societate în care oamenii, de frica morții, vor renunța de bunăvoie la viață.

Din vremea covidului

Conjuncție Venus-Pleiade

Din vremea covidului

    Nero, în halucinațiile lui de poet nebun, și-a dorit un spectacol măreț care să-i inspire lirismul, să-i trezească muza. Și a dat foc Romei! Apoi, fascinat de marea de flăcări, s-a apucat să cînte Căderea Troiei în timp ce admira priveliștea apocaliptică de pe Esquillin. La final, după nouă zile de groază, în care a ars din temelii o mare parte a orașului, pentru a domoli furia cetățenilor, i-a venit ideea să dea vina pe creștini. Ce a urmat se știe: crucificări, jocuri de circ cu fiare sălbatice, torțe umane pentru iluminatul spectacolelor publice. Plus ridicarea celui mai opulent palat pe locul rămas viran după incendiu, Domus Aurea.

    Ne aflăm la aproape 2000 de ani de la acele evenimente, în plină pandemie de coronavirus, cu oameni înspăimîntați de boala prezumtivă și de viitorul incert. Pentru că poporul are nevoie, totuși, de circ și de țapi ispășitori, unii de pe la noi s-au gîndit că tot creștinii, cu credința lor insubordonată, netrecătoare, nealterată și netemătoare, sînt cei mai potriviți pentru a fi acuzați de răspîndirea molimei. Idei puține, dar fixe, după atîta amar de vreme! Exasperare mare, ce mai! Încă 2000 de ani? Inadmisibil!

Tranzitul lui Mercur pe Soare

Un zîmbet și-o floare...

    Sîntem alcătuiți, fiecare, nu numai din noi înșine, ci și din bucățele ale existenței celorlalți.

    Cînd aveam 7-8 ani, îi știam toate cîntecele pe dinafară și nu scăpam nici o emisiune de muzică ușoară de la radio și tv, în speranța că îl voi mai auzi încă o dată. Noaptea, înainte de culcare, întins în pătuț, nu mă lăsam doborît de somn pînă cînd nu le cîntam pe toate, rînd pe rînd, vegheat de stoicismul personificat în bunicii mei, bucățele demult pierdute, care îmi ascultau, resemnați, recitalul.

    Azi, odată cu Mihai Constantinescu a mai dispărut una din aceste frînturi ce mă compuneau, una timpurie, a vieții fără griji și fără toamne. Dumnezeu să-l ierte! Și cred că-l va ierta, căci nu numai mie, ci probabil multora, ne-a dat, prin cîntecele lui simple, fără pretenții de cine știe ce mare compozitor și cîntăreț, un pic de senin, un colțișor de copilărie, un dram de bucurie sinceră. Iar a bucura oamenii este bineplăcut Domnului.

Luna

Luna-Jupiter

Sonet *****

Psalm îngeresc de mi-ar fi dat s-aud
n-ar fi nici amăgire, nici minune,
căci ai în ochi atîta sfiiciune
cînd vălu-ți lepezi de pe sînul crud,

că-n cerul lor mai lesne-i să se-adune
noian angelic decît dor zălud!
Dar șerpuirea trupului tău nud
ne-mpotrivită cale-i spre genune,

încît a da ispitei un alt nume
mi-e pătimirii miez și început!
Și dintre noi, același demon mut,
ce tuturor iubirilor din lume
le dă îndreptățire cu-mprumut,
datori ne lasă milelor postume. (C.M.)

40

    Ce faci cu colegii de școală generală cînd tragi chiulul? Te duci la o bere și pui la cale următorul meci de fotbal din curtea școlii.
    Ce? Asta era acum 40 de ani? Vorbești serios? 40 de ce?! Fugi, dom'le, de-aicea, timpul e doar o iluzie! Noi sîntem reali și la fel de tineri ca atunci, la sfîrșitul clasei a 8-a. Mai avem o grămadă de meciuri în față și multe goluri de marcat!

Ecuație

Optul tău și egalul meu
se oglindeau congruent
după lungi permutări,
combinații și aranjamente.
Epuizate de clipă,
în statul acela paralel,
limitele noastre se atingeau
pipăind asimptotic infinitul. (C.M.)

Apus

Eclipsa de Lună - 27 iulie 2018

Vremea inversiunii

    Odată ce familia a devenit o realitate depășită, retrogradă, nici rufele nu se mai spală în ea.
    Societatea Evului postmodern își măsoară coeficientul de civilizație după gradul în care omul nou își exibă vechile pudori în piață, cu fruntea sus, oferind publicului, spre contemplare, admirație și dezbatere, cearșafurile pătate de fluide intime, eliberat de constrîngerile unei viziuni medievale care îl plasa, obscurantist, mai sus de biologic. Iar asta în vreme ce crucile de pe biserici trebuie coborîte, apoi ascunse între cei patru pereți ai sufletului, căci înțeapă grav vederea și conștiința.

...

Gabriela

    M-au trezit devreme, ca niciodată pînă acum. Săptămîna de interdicție s-a terminat și s-a dovedit că nu am avut nicio rubeolă, cum i s-a părut doctorei la vizita medicală, fapt pentru care am pierdut degeaba începutul școlii. Așa că de azi o iau de coadă, cum zice bunică-miu, tachinîndu-mă. Am emoții și răcoarea dimineții îmi dă o stare neplăcută. Mi-e frig și of, trebuie să mă spăl pe față cu apa aia rece de la chiuvetă! Brrr!

    M-au îmbrăcat cu uniforma, mi-am pus ghetele, toate noi, parcă sînt scos din cutie, dar nu dau doi bani pe asta. Am mîinile reci și o senzație nedefinită, teamă probabil, dar și nerăbdare. Mă simt întîrziat, un fel de handicap al săptămînii pierdute plutește peste mine.

    Plecăm. O țin strîns pe mama de mînă, cum nu prea îmi stă în obicei. Îmi place să merg singur, ca oamenii mari, dar nu și azi, cînd am inima cît un purice. Drumul durează puțin și cu cît ne apropiem, cu atît apar de peste tot copii, mai mici sau mai mari, unii cu părinți, alții singuri, scurgîndu-se toți în aceeași direcție, ca afluenții unui rîu. 

    Intrăm. Pe hol agitație, gălăgie, copii alergînd și toate la un loc mă amețesc, mă debusolează. Simt că urmează despărțirea și parcă îmi vine să plîng. Nu știm care e clasa mea și nu avem pe cine întreba. Îmi spune să intru pe ușa din stînga și asta fac, timid și emoționat.

Alegerea a fost greșită, mi-a spus-o chiar învățătoarea care stătea la catedră - atîta lucru știu și eu, că masa aia se numește catedră, iar femeia aceea în vîrstă învățătoare! Așa că ies, ușurat într-un fel, căci dau iar de mama, deși e clar că n-am scăpare.

    Mă duce la ușa cealaltă și ne luăm rămas bun. Intru cu aceeași teamă, cu pași mici și inima bătînd. La catedră nu e nimeni, doar cîțiva copii în bănci. Unii mă privesc cu curiozitate, alții mă ignoră. Mai bine, îmi zic, fiindcă acum n-am timp de ei, ci sfatul bunicului în minte: „Bă, ai grijă, așază-te cît mai în față, că prăpădit cum ești, n-o să te vadă doamna învățătoare!” Și iată că prima bancă de lîngă ușă e liberă, ce noroc pe mine! Mă așez, constatînd că sînt supravegheat atent de o fetiță tot din prima bancă, dar pe rîndul din mijloc. Nu stau nici zece secunde, că și zice pe un ton sever:

    - Acolo stă Alice!

    Mă ridic încet și mă duc o bancă mai în spate, urmărit de aceeași privire vigilentă.

    - Acolo stă Bogdan, îmi zice din nou micuța cerberă, care deja îmi devenise antipatică.

    Descurajat, îmi iau iarăși ghiozdanul, și încetișor, cu pași umili, mă duc direct în ultima bancă, parcă în căutarea unui refugiu, unde să scap de apăsarea privirilor vulturești ale celei care avea să-mi fie colegă de clasă încă opt ani. Ceea ce s-a și întîmplat, căci odată așezat, și după ce s-a convins că rămîn acolo, i s-a citit triumful pe față și s-a întors la ale ei.

    Trec cîteva secunde și intră învățătoarea. Toți se ridică în picioare și presupun rapid că același lucru trebuie să-l fac și eu. Un „Bună dimineața, tovarășa!”, cam lălăit și leșinat, rostit în cor, apoi ne așezăm. Și deodată, din locul acela îndepărtat, din adăpostul meu de restriște, aud:

    - Mareș, ce cauți în ultima bancă?

    Îmi dau seama că mie mi se adresează, deși n-o mai făcuse nimeni pînă acum cu apelativul ăsta. Dar, pînă să mă dezmeticesc, aud iarăși:

    - Vino aici, în banca a doua, în locul lui Bogdan. O să lipsească cîteva zile, dar o să rămîi tu aici.

    Mă conformez și mă mut unde mi-a spus, în vreme ce doi ochi invidioși mă privesc de pe rîndul din mijloc.

_________________

    Prin clasa a șaptea, cînd episodul primei zile de școală era de mult pierdut prin cine știe ce colțuri de memorie, descompus printre miliarde de sinapse, și cînd neliniștea iubirilor începe să tulbure apele limpezi ale copilăriei ce stă să treacă, am purtat-o o vreme în suflet, timid, neștiut, ca întotdeauna, conștient ca n-am nici o șansă. Dar viața ne-a despărțit iremediabil drumurile și n-am mai văzut-o niciodată de la terminarea școlii.

    Am regăsit-o recent pe facebook, însă nu mi-a răspuns. Ieri am aflat că o boală necruțătoare a luat-o dintre noi încă de acum vreo doi ani.

    Sfîrșit!

Cam așa va sta treaba!

***

    Pentru cei care visează un stat autoritar, cu legi intransigente care reglementează fiecare colțișor al societății, zicînd că va fi în slujba cetățeanului: singura ipostază în care cetățeanul de rînd este important pentru stat e aceea de plătitor de taxe și impozite.

***

    Am văzut de curînd o filmare de la o conferință care a avut loc recent undeva, prin SUA, în care niște universitari explicau, cu argumente științifice devenite locuri comune, diferențele fundamentale dintre sexe, începînd cu cele elementare, genetice. Faptul a dus la protestele a cîtorva nonconformiști (ca aspect exterior) prezenți în sală, de a fost nevoie să-i evacueze cu personalul de ordine.

    Bine a spus cel care a spus că realitatea este cel mai mare dușman al progresiștilor. Ăștia, săracii, trăiesc non stop într-o lume imaginară. Mă rog, e treaba lor dacă vor să-și doarmă existența asomați perpetuu întru fericirea virtuală. Problema e că atunci cînd revin accidental în lumea reală se simt deja ofensați, fiind prea contondentă pentru ei, așa că vor s-o potrivească procustian, să-i rotunjească colțurile cu foarfeca ideologică și s-o împodobească cu luminițele multicolore din universul lor paralel, plin de curcubee. Iar dacă îi tratezi cu refuz, spunîndu-le că prea multe rotunjimi o transformă într-un bulgăre de zăpadă care se va prăvăli imprevizibil, stîlpul infamiei ți se cuvine, la un loc cu o nouă pedeapsă în codul penal. Căci amețiții ăștia nu văd nici dacă le faci cucuie cu realitatea că absolut în toate țările în care s-au legalizat „căsătoriile” homo evoluția lucrurilor a fost liberticidă: interzicerea liberei exprimări și a libertății de conștiință, limitarea libertății religioase, agresarea copiilor cu educație sexuală de la vîrste tot mai mici, limitarea autorității parentale și sporirea celei instituționale și alte aberații.

Alfie

    Orînduirea în care drepturile omului sînt mai presus de Dumnezeu l-a condamnat pentru a doua oară la moarte pe Alfie Evans, copilaşul de nici 2 ani care suferă de o boala degenerativă a sistemului nervos. După ce luni seara, prin ordin judecătoresc, micuţul a fost deconectat de la aparate, în cursul zilei de marţi, o nouă hotărîre a judecătorului le-a interzis părinţilor să-l transporte în Italia, unde un spital este gata pregătit pentru noi încercări de tratament. Deşi zilele trecute Alfie a primit de urgenţă cetăţenie italiană pentru a i se facilita transferul, iar un membru al guvernului de la Roma a transmis spitalului şi judecătorului din Anglia că, în caz de deces, vor fi acuzaţi de crimă, justiţia engleză are altă părere, iar sentinţa a venit chiar în vreme ce afară aşteptau elicopterul şi reprezentantul spitalului italian.
    În ciuda măsurii de eliminare a suportului artificial de menţinere a vieţii, micuţul se încăpăţinează să nu moară, respirînd singur, dînd peste cap toate previziunile medicilor. Dar nici aceştia nu se lasă, căci îl vor mort cu orice preţ - se pare că va fi lăsat să se stingă încet, de foame. În numele dreptului la viaţă, primul drept fundamental al omului, în numele „interesului major al copilului”, în numele „jurămîntului lui Hipocrat”, moartea este soluţia salvatoare.
    Şi nu pot să nu mă întreb, în sinea mea: salvatoare pentru cine? Ce se ascunde în spatele acestei sentinţe radicale, cu efect ireversibil, în spatele aceste înverşunări mascate sub lozinca apărării demnităţii persoanei? Oare să fie o încercare de a muşamaliza ceva foarte compromiţător la adresa medicilor englezi, eventual incompetenţă şi malpraxis pe care le-ar putea descoperi cei italieni, astfel încît, în complicitate cu justiţia, s-a decis distrugerea „probelor” cu orice preţ? Ar fi o versiune plauzibilă, ca alternativă la cultura morţii care a început să se extindă tot mai vertiginos în lumea occidentală şi care mai are un precedent tras la indigo, tot în Anglia, anul trecut: Charlie Gard, un copil de 1 an, lăsat să moară tot prin hotărîre judecătorească.

                                                                       ****

    Cultura morții este acea cultură izvorîtă din egalitarismul ideologic, cel care anulează artificial, doar prin trăsături de condei, diferențele naturale care fundamentează viața. Bertrand Vergely, de exemplu, referindu-se la absuditatea „căsătoriilor homosexuale”, spunea că prin introducerea acestui tip de „căsătorie”, se anulează, practic, principiul diferenței, deoarece de acum încolo cine cu cine se „căsătorește” nu va mai avea nici un fel de semnificație sau importanță. Și dacă viața, așa cum o știm, are ca principiu diferența, pe cînd nediferențierea este specifică numai morții, rezultă că un principiu al morții începe să călăuzească omenirea. 

    De aici la cazul Alfie Evans pașii sînt foarte mici și nesemnificativi. Căci locul binelui, acel „bine” generic, recunoscut ontologic de toată suflarea, este uzurpat încet, încet de opusul lui, care sfîrșeste prin a se declara noul bine, remodelînd tot sistemul de valori umane. De fapt, în aceasta va consta și adevărata Revoluție, în sensul ei cel mai apropiat de etimon, rîvnită de progresismul mondial: răsturnarea totală a valorilor și completarea triumfală a triadei orwelliene cu un nou principiu - VIAȚA ESTE MOARTE!

Adolescență (II)

   Îți pui ochelarii de soare aduși de un coleg și te privești discret în geam. Oglinzile lentilelor, la un loc cu tenul ușor creol, despre care ți-a spus acum vreo două zile că e ceea ce apreciază la tine cel mai mult, îți dau un aer interesant, dacă nu chiar masculin. Știi că îți stă bine și aștepți să te privească, dar ochii aceia exotici, coborîți parcă din frescele egiptene, azi nu sînt pentru tine. De fapt nici n-au fost vreodată, decît conjunctural, cînd luai note bune la chimie. Degeaba îți faci iluzii, degeaba cazi în reverii, degeaba suferi ca un cîine! E mult prea frumoasă, ești mult prea neînsemnat.

   Ah, iată, te-a zărit în trecăt și ți-a zîmbit scurt, de complezență parcă. Simți asta în timp ce-i răspunzi tot cu un zîmbet, dar chinuit „ca Nesus”, vorba lui Eminescu din poezia de ieri, de la română. Bine că nu ți se văd ochii, căci fierul încins din inimă te arde și mai tare - s-a întors să-și continue vorbele cu amicul tău cel mai bun. Și al ei, deopotrivă!

   Totuși ești în atenția cuiva! Of, e exact cea de care încerci să te ferești cît mai mult, fiindcă ai dibuit tu ceva de o vreme. Urîta clasei, cu silueta ca de hipopotam și părul seboreic, cea care se smiorcăie pițigăiat la orice observație a profilor, te-a zărit și preț de cîteva secunde a rămas cu gura căscată. E atît de emoționată și surprinsă de cum arăți, încît abia se abține de la o nouă smiorcăială. Se apropie și-ți face un compliment sincer, cu vocea timidă și ochii plecați. Îi mulțumești politicos, cam încurcat, apoi te întorci în colțul tău de bancă, lăsînd-o de izbeliște.

   Da, îți zici resemnat, ăsta e nivelul tău, mai sus de atît n-ai cum! Te vei duce acasă și iar te vei închide în cameră, cu lumina stinsă, imaginîndu-ți-o pe un piedestal de marmură, ca Venus din Milo, iar tu, încolăcit la picioarele ei, un cîine credincios gata să te sacrifici din iubire și de o mie de ori. Căci da, e o zeiță, știi bine asta de iarna trecută, atunci cînd te-a durut rău măseaua și tu, în loc să te rogi lui Dumnezeu să-ți treacă, te-ai rugat ei, în gînd, și durerea te-a lăsat ca prin minune. Poate și de aceea e atît de intangibilă.

   Mai e puțin și gata pauza. O mai privești o dată, ca din întîmplare. Rîde larg, cu gropițe în obraji și dinții ca niște lăcrămioare, la vorbele amicului tău cel mai bun. Și al ei, deopotrivă! Apoi te întorci, așteptînd.

Adolescență

      În pragul vacanței de vară, după aproape un an de priviri furișe, de visări și lacrimi de deznădejde, sună telefonul. O voce de cristal rostește cuvinte grăbite, cu un fel de teamă tremurătoare, ca nu cumva să i se sfărîme curajul în mii de țandări înainte de vreme:

      - Alo, sînt R și te-am sunat fiindcă mi-era dor de tine...
   Lumea începe să se învîrtă ca un carusel dement, ochii se întunecă, iar vîjîitul din urechi e acoperit doar de bubuiturile unei inimi nepregătite pentru o asemenea încercare. În zgomotul infernal, vocea de dincolo răzbate în răstimpuri, în frînturi neînțelese, neauzite. Doar atît, la final, ca o deșteptare:

      - ... ne vedem acolo, da?

      - Da...

     Singurul sunet reușit, venit mai mult ca un ecou la cel dinaintea lui. Apoi liniște și lumini, un curcubeu de raze înconjurînd un zîmbet neîncrezător. A fost ceva real sau o glumă crudă? O floare vestind anotimpul primăverii nesfîrșite sau un cuțit în inimă? Va vedea a doua zi... acolo!

     Acolo? Abia acum își dă seama că vîrtejul a fost atît de amețitor încît i-a furat esențialul, aruncînd cuvintele undeva, departe, unde nu mai puteau fi ajunse.

    S-a dus, totuși, la un „acolo” îndoielnic, reconstituit o noapte întreagă din păreri și vorbe neștiute, așteptînd... O oră? Poate două? N-a contat. Ar fi așteptat poate o viață dacă ar fi fost sigur că stătea unde trebuie.

...

      Anii s-au dus unul după altul, vreo 35 la număr, şi aşteptarea aceea sinceră, cu respiraţia ei gîtuită şi inima bătînd ca a unei vrăbii prinse în căuşul palmelor, încă o mai zăreşte cîteodată, surîzînd palidă dintre aburii amintirilor. E tot acolo, în locul acela de nicăieri pe care nu l-a aflat nici azi.

Duminica a treia din Postul Mare - a Sfintei Cruci

       Pentru unii, cinstirea Sfintei Cruci este privită ca o eroare: cum poți cinsti un intrument de tortură? Cum poți să spui că lemnul pe care a fost omorît Domnul nostru, Iisus Hristos, este demn de închinare, cînd se știe că numai tîlharii si criminalii erau executați astfel? Cum poți purta ca semn al credinței un semn al stigmatizării definive?

     Răspunsul este simplu: Da, Crucea a fost un instrument de tortură, dar, totodată, a fost altarul pe care s-a jertfit Hristos, Dumnezeu coborît între oameni. Și, cum în Legea veche altarul era loc sfînțit prin sîngele jertfelor, deși animale, cu atît mai mult altarul jertfei Mîntuitorului este sfînt, căci este sfințit de sîngele Său prelins pe lemn. Este noua Sfîntă a Sfintelor din vechime, dar nu ascunsă privirii, ci urcată în văzul tuturor, pe colina Golgotei, și de atunci deasupra întregii Creștinătăți.

     În definitiv, fără Cruce, creștinismul n-ar exista. Fără Cruce, nici trecerea noastră prin lume nu ar avea sens. Crucea este axis mundi, simbolul intersectării cerului cu pămîntul. Și, în primul rînd, este locul pe care Domnul și-a deschis brațele întregii lumi, îmbrățișîndu-ne pe toți, vrednici sau păcătoși, din toate zările și din toate vremurile, cu Iubirea totală de care numai și numai Dumnezeu este în stare.

    Și nu întîmplător Duminica Sfintei Cruci cade la jumătatea Postului Mare, cînd urcușul începe să devină mai anevoios, cînd puterile trupești încep a scădea. Căci acum Crucea devine cu adevărat centrul de rezistență al tuturor, toiagul de ajutor și nădejde pe calea ce o mai avem de străbătut pînă la marea sărbătoare a Învierii Domnului.

Din stupiditatea sexo-marxismului

      Orientarea sexuală cică ar fi determinată genetic, deși nici un genetician serios nu a afirmat asta vreodată, fiind o găselniță pur ideologică a revoluției culturale.

      În același timp, deși orice elev învață la școală determinarea genetică a celor două sexe, comportamentul specific al fiecărui sex cică nu ar avea nimic de-a face cu genetica, fiind indus cultural, prin stereotipuri de gen.

      Dacă le spui astea activiștilor, se supără foc!

Duminica Sfîntului Grigorie Palama

      Duminica a doua din Postul mare, a sfîntului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, unul din cei mai de seamă teologi ai creștinismului ortodox.
      În general, palamismul este o formă mai înaltă de teologie, mai abstractă și paradoxală, care însumează și sistematizează cam tot ce tradiția dogmatică creștină afirma despre ființa lui Dumnezeu pînă în acel moment - secolul XIII - prin diverși mari teologi ai creștinățății: sfinții Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Chiril al Alexandriei etc.
      În deplină consonanță cu aceștia, Grigorie Palama, provocat de disputa inițiată de Varlaam din Calabria, care a încercat să combată isihasmul, aduce într-o formă coerentă dogmatic învățăturile conform cărora Dumnezeu este incognoscibil în ființă, dar se face accesibil creației prin lucrările Sale, prin energiile necreate (sau increate, după un termen mai pretențios, livresc). Căci, la fel cum El este etern și necreat, asemenea este și tot ce emană din ființa Sa, răsfrîngîndu-se asupra lumii ca energii, diferite, deși nedespărțite, de esența dumnezeiască inaccesibilă, dar compatibile cu creatura. Cu alte cuvinte, energiile divine necreate, cum ar fi harul, sînt legătura inefabilă dintre Persoana dumnezeiască, imposibil de „văzut” de către om, și acesta din urmă - un mod de comunicare prin care Dumnezeu, făcînd accesibilă ininteligibila esență dumnezeiască, eternă și infinită, bidimensionalității umane, face totodată posibile atît credința, cît și teologia.
      „Cei ce le văd primesc ochi duhovnicești și au mintea lui Hristos, cu ajutorul cărora văd ce nu se poate vedea și înțeleg ce nu se poate înțelege. Doar nu este Sieși nevizibil Dumnezeu, ci celor ce-L privesc și-L cugetă cu ochi și cugetări create și naturale."

Noul totalitarism

      Nu e zi să nu aflu că încă cineva e avertizat sau are contul blocat pentru încălcarea sfintelor standarde ale comunităţii, o sumă de prevederi misterioase invocate automat, fără putinţa nici unei verificări din partea celui vizat. Se pare că gradele de comparaţie ale adjectivelor şi orice cuvînt care exprimă o particularitate, impersonală chiar, cum ar fi „culoare”, devin, în noua configuraţie ideologică, cuvinte suspecte sau indezirabile. Nu-mi explic altfel cum o expresie uzuală ca „a umbla cu cioara vopsită” devine automat motiv indiscutabil de sancţiune.

      Mă mir, totuşi, de ce mă mai mir, căci softurile de supraveghere nu s-au făcut singure, ci sînt opera unor persoane, fiind aprobate şi puse în funcţiune de alte persoane, semeni de-ai noştri care va să zică. Oare vechiul proverb „Cum e turcul, şi pistolul!” o avea vreo semnificaţie în această situaţie? Căci numai nişte oameni cu vădite mentalităţi de poliţai, refractare la nuanţele limbajului, obtuze în faţa diferenţelor de opinii, a bogăţiei semantice pot introduce asemenea sisteme mecanice de monitorizare şi sancţionare a unei activităţi specific umane cum e comunicarea prin scris - aplicaţii opace la ironii, figuri de stil, licenţe poetice, care interpretează totul ad-litteram, fără rest şi judecă în consecinţă.

     Viitorul sună prost, căci acest experiment al Facebook-ului ar putea fi (dacă nu chiar este) începutul unei epoci a acribiei totale, cînd fiinţele umane s-ar afla la discreţia brută, în nuanţe de 0 si 1 a maşinilor, inclusiv în domeniul justiţiei, cum trist au atras atenţia autori de literatură SF încă de acum 30-40 de ani. Şi experienţa ne-a dovedit că multe previziuni strict literare cîndva, azi au devenit realitate, uneori cu asupra de măsură. În domeniul ăsta se crapă deja de ziuă - zorii totalitarismului cibernetic au mijit la orizont.

Duminica Ortodoxiei

   Prima duminică din Post, Duminica Ortodoxiei - triumful Ortodoxiei asupra ereziilor de tot felul și, în special, asupra iconoclasmului la Sinodul al VII-lea de la Niceea, din anul 787. Poate că nu întîmplător acest ultim sinod ecumenic a avut loc la Niceea, închizînd astfel un ciclu al dogmaticii creștine - Dumnezeu, Sfînta Treime, persoana lui Iisus Hristos ca Dumnezeu deplin și om deplin, cinstirea Sfintei Fecioare, cinstirea icoanelor - început cu patru secole și jumătate în urmă, în 325, tot la Niceea primului sinod.

       În ce privește icoana și temeiurile ei, mulți contestatari de azi și din trecut se limitează a cita porunca a 2-a din Decalog, uitînd că Dumnezeu s-a întrupat la plinirea vremii în persoana lui Iisus Hristos, s-a arătat tuturor, a vorbit cu toți și a cinat cu ei în trup. Astfel, dacă în vremurile dinainte întrupării era justificată interdicția Decalogului, în zilele din urmă lucrurile s-au schimbat radical, prin venirea lui Hristos. Aceiași mai omit un fapt esențial și anume că Biserica este trup al lui Hristos cel înviat, iar nu o structură osificată, rămasă în nemișcare odată cu moartea ultimului apostol. Și așa cum orice trup crește, se dezvoltă, capătă noi orizonturi și sensuri, rămînînd totuși același de la început, la fel și Biserica, în mersul ei prin veacuri, a crescut de la starea primară a zorilor creștine la plenitudinea de azi, cu frumusețea cultului și bogăția plină de profunzimi a învățăturilor sale, așa cum în orice mugur există încă din start, în potențial, parfumul și culoarea florii ce va să fie.

    Revenind la icoane, iată, în cîteva citate, cum au evoluat lucrurile. Mai întîi, reiterarea poruncii Domnului către poporul evreu adunat în pustiul Arabah, prin gura proorocului Moise:

      „Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ; sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer.” (Deuteronom 4, 15-19).

        Apoi, Noul Testament, prin rostirea Sfîntului evanghelist Ioan:

      „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”(Ioan 1, 14)

      „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieții, și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă. Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos.”(1 Ioan 1, 1-3)

      Concluzia i-o las Sfîntului Ioan Damaschin, așa cum o evocă Sfîntul Sinod în pastorala citită azi în toate bisericile: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu.”

Un gînd la moartea unui rege

       Poate unii s-au simțit inconfortabil văzînd și auzind aplauzele și scandările poporului la trecerea cortegiului Regelui. Recunosc, si eu am fost ispitit să judec la fel, pînă mi-am amintit un fragment din Jurnalul fericirii:

      „Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă — dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime — şi nici o plasă dedesubt. Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută.

      Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai „tare" a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti în viaţă a lui Dale Carnegie. Isihie: fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la sfântul munte. Pretutindeni. O reţetă universală.

      Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiţia de mai sus. O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le Jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric. Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul, îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stâlp, priveşte îngrozit bâlciul. Dar Pruncul râde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfântei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.”

Siluana

Acrilice pe carton pînzat, 40/30 cm

Div

      Părerea mea, puţină, da' fixă, de sfertodoct, este că DNA a ajuns la fel ca ghilotina purtată în fruntea gloatelor revoluţionare din vremea Terorii. Nu vreau să mă gîndesc ce se va întîmpla dacă, în cazul unor „anticipate”, cum vor unii, va cîştiga tot PSD-ul, conform sondajelor!

Melancolie

Ulei pe pînză, 70/50 cm

Div

      Dacă susțin că pentru anumite viețuitoare care, din cauză că nu se prea pot înmulți, trebuind deci a fi ocrotite de stat, rezervațiile naturale sînt benefice, se numește că am vederi nazisto-fasciste?

Empatie

     Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, a îngăduit dintotdeauna și existența tîmpiților pe lume. Vremurile noastre, mai avansate și mai deschise la minte ca niciodată, nu sînt scutite nici ele de prezența lor, ba, s-ar zice că cu cît e deschiderea mai mare, cu atît încap mai mulți în ea.
     Dincolo de enervarea inerentă pe care ne-o produce, această prezență conferă și o doză de inedit în lipsă căruia ne-ar copleși plictisul mai ceva ca pe un nabab oriental în mijlocul a 50 de femei bronzate. Iar ca tacîmul sa fie cît mai divers, printre tîmpiții contemporani există unii cu ștaif si ifose care sînt convinși, fără rest, că anticomunismul este fascism.
     Ca atare, spre a nu cădea în gura neagră a mîncătorilor de comuniști, au ales nemărginirea tîmpeniei (apud Einstein), recunoscînd mai pe față, mai pe dos, din empatie cu cei oprimați de către anticomuniștii cei răi, că sînt gata să se scoale și ei, rob cu rob, dacă nu s-or fi sculat deja.
     Păi spuneți așa, fraților, n-o mai dați pe după colț! Hai la lupta cea mare!

Div

      Ca să fiu cinstit, nu am așteptări de la nici un partid, nici în privința oamenilor, nici a orientării în cîmpul politicii, fiindcă totul, astăzi, este dictat de centrii de putere suprastatali cu contururi difuze, un fel de amibe multinaționale care acționează cam peste tot în zonele de interes prin manevrarea pîrghiilor economico-financiare și a ingineriilor sociale. Iar pentru asta e nevoie de executanți locali fără cap și coadă, gonflați interior și suficient de superficiali încît să fie convinși că pot apuca rahatul de partea curată - personaje de care partidele noastre politice sînt pline ochi. Ceea ce face ca și spectacolul alegerilor democratice să fie doar o metaforă pentru liniștea noastră, alternanța la guvernare nefiind altceva decît o schimbare periodică a executanților și a idioților utili.

Tufă de trandafir

Acrilice pe pînză, 60/40 cm

a fost un vis complicat

ne plimbam pe undeva, printr-un oraş pe care nu-l cunoşteam
mergeam pe străzi lungi şi vechi, cu case liniştite, copaci
deodată liniştea s-a dus, lumea a început să se agite
un radar militar, dintr-o clădire apropiată
detectase multe avioane care se îndreptau spre noi
am aruncat şi noi doi o privire spre ecranul ăla
pe care se vedeau multe puncte
apoi au început să cadă bombe
nu în preajma noastră, ci pe undeva
ne bombardau cine crezi? prietenii noştri, americanii
ai dispărut şi nu te-am mai văzut
te-am căutat peste tot, prin oraşul ăla în ruine
a doua zi am trecut pe lîngă un elicopter prăbuşit
spuneau oamenii că înăuntru fuseseră un bărbat şi o femeie
bărbatul a murit, dar de femeie nu se ştia nimic
am întrebat cum îl chema pe bărbat şi au spus numele meu
după altă vreme au început să deporteze femei
le încărcau în nişte camioane
pe motiv că pactizaseră cu duşmanul
te-am căutat şi acolo, mă uitam atent la fiecare, îţi strigam numele
dar una dintre acele femei mi-a spus că eşti bine
că ajuţi multă lume, mai ales pe ele
erai un fel de partizană, acţionai din umbră
femeia aia mi-a arătat mîinile
erau date cu o cremă şi mi-a zis că o are de la tine
atunci am fost sigur că nu minte şi am răsuflat uşurat
doar tu foloseşti creme indiferent de împrejurări! (C.M.)

Liberté, égalité, fraternité!

      În mentalul comun, urmare a lecțiilor de istorie standard, Revoluția franceză reprezintă un reper pozitiv în evoluția umanității. Este momentul declicului progresist, cînd „cetățenii” au rupt zapisul unei tradiții milenare care împărțea lumea în mizeri și bogați, cînd jugul asupririi a fost înecat în sînge, strivit de masele populare care astfel și-au cucerit o demnitate refuzată de istorie și de cutumele retrograde ale unei caste nobiliare corupte pînă la nivel molecular. Frumos, nu?

      Dar ce ne facem cu realitatea din spatele versiunii oficiale, salubrizate ideologic? Despre genocidul din Vandeea, cînd aproximativ 150.000 de oameni - inclusiv femeile și copiii - au fost masacrați sistematic pentru că s-au opus cerințelor autorităților atee, despre exterminarea clerului și a nobilimii („Omul nu va fi liber pînă cînd ultimul rege nu va fi spînzurat cu mațele ultimului popă” - citat apărut într-o publicație revoluționară, atribuit lui Diderot), despre planurile de uniformizare socială în stil maoist avant la lettre (însăși ghilotina purta și simbolul egalizării prin amputare, „le raccourciseur national” fiind una din poreclele date de popor instrumentului respectiv) sau despre planurile de reducere a populației, pritocite de iluminații conducători, în frunte cu Robespierre, nu prea știe nimeni, decît o mînă de istorici și cei ce-i mai citesc.
      Așadar, Vive la Revolution!

Zece principii conservatoare

      Conservatorism = atitudine politică şi filozofică ce promovează instituţii şi practici tradiţionale care s-au dezvoltat organic, susţinând stabilitatea şi continuitatea socială. „Linia de demarcație în politica modernă nu este diviziunea între liberali și totalitari. Ci aceea între, pe de o parte, oamenii care consideră că ordinea temporară este unica validă, că nevoile materiale sunt unicele nevoi și că pot face ce doresc cu patrimoniul umanității, și aceia care recunosc o ordine morală durabilă a universului, o natură umană constantă și datoria pe care o avem față de acestea.” (Russel Kirk)

Continuarea aici