Demult, una dintre muzele mele, cea mai cea, s-a aflat într-o situație delicată: s-a umplut de patologii lirice, de lacrimi-perle, de răni-povești alese, de basme și bube-poezii, aparent incurabile.
La început s-a doftoricit singură: a băut zemuri de rădăcini amare, a umblat goală pe cîmp, în miez de noapte cu lună plină, s-a spălat diminețile cu apă ne-ncepută, s-a uns cu esențe de la Dottera, s-a îmbăiat în lapte de iapă sălbatică, degeaba însă! Apoi a umblat și pe la doctori, vraci, felceri, vreo trei magi și cititori în stele, dar toți dădeau din cap a neputință: pentru muze nu avem competențe, ziceau la unison, de parcă se vorbiseră dinainte. A mers pînă și în pelerinaj pe la mai toate oracolele cunoscute, chiar și la cele celtice sau africane (nu mai țin minte exact), dar nici Sybila, nici capul lui Mimir, nici ceilați colegi de tagmă răspîndiți prin cele patru zări n-au lămurit-o, ci mai rău au amețit-o cu răspunsuri chipurile misterioase, de neînțeles, prin care își camuflau de fapt evidența incompetenței. De la Pythia, cum era de așteptat, n-a obținut decît o frază ambiguă, fără cap și fără coadă, la care a trebuit să pună ea virgulele, în funcție de expectanțe. Pînă la urmă, falită, și-a băgat picioarele (în botine, desigur) și s-a întors acasă, la fel de informată precum plecase.
În atmosfera asta resemnantă (nu știu dacă există cuvîntul, dar altul n-am găsit) și depresantă (idem!), legenda spune că într-o zi, un necunoscut i-a sunat la intrare, s-a prezentat drept medic, a pășit în casă cu bagaj cu tot, a încuiat ușa pe dinăuntru și i-a spus calm, cu o siguranță imperturbabilă, că el nu mai pleacă de acolo pînă nu o va vedea vindecată. Degeaba a chemat poliția să-l dea afară, ăia i-au raportat că n-au jurisdicție pe fantasmagorii și, oricum, n-au cum să intre, deoarece, deși s-au prezentat la adresă, ei nu văd decît un perete neted și o gaură de cheie. Nici vecinii de bloc nu erau siguri dacă acolo fusese vreodată vreun apartament, deși parcă unora li se păruse, din cînd în cînd, că o prezență feminină zîmbitoare, care le dădea binețe, intra și ieșea pe ceea ce lor li se păruse a fi o ușă.
Anii au trecut, mulți, dacă e să ne luăm după copacii de pe alee și iedera crescută, și mulți curioși și-au încercat norocul cu mii de chei, căci povestea se lățise peste șapte zări. În zadar, desigur - cheia cea bună, cu o configurație unică și irepetabilă, însușită cîndva abuziv, rămăsese la medic în buzunar. Și oricum e absurd să încerci să descui un zid din afară. Invidioșii și gurile rele spun că prin orificiul din el răzbat, în răstimpuri, printre presupuse fîlfîituri misterioase de aripi, frînturi de povești, basme, poezii, cîntece, vorbe, rîsete. Nimeni, însă, nu e sigur, deși orice legendă, știm cu toții, are un sîmbure de adevăr.
________
Asta a fost introducerea. Cuprinsul și încheierea nu știu să le mai scriu, avînd în vedere cele de mai sus.
