Adolescență

      În pragul vacanței de vară, după aproape un an de priviri furișe, de visări și lacrimi de deznădejde, sună telefonul. O voce de cristal rostește cuvinte grăbite, cu un fel de teamă tremurătoare, ca nu cumva să i se sfărîme curajul în mii de țandări înainte de vreme:

      - Alo, sînt R și te-am sunat fiindcă mi-era dor de tine...
   Lumea începe să se învîrtă ca un carusel dement, ochii se întunecă, iar vîjîitul din urechi e acoperit doar de bubuiturile unei inimi nepregătite pentru o asemenea încercare. În zgomotul infernal, vocea de dincolo răzbate în răstimpuri, în frînturi neînțelese, neauzite. Doar atît, la final, ca o deșteptare:

      - ... ne vedem acolo, da?

      - Da...

     Singurul sunet reușit, venit mai mult ca un ecou la cel dinaintea lui. Apoi liniște și lumini, un curcubeu de raze înconjurînd un zîmbet neîncrezător. A fost ceva real sau o glumă crudă? O floare vestind anotimpul primăverii nesfîrșite sau un cuțit în inimă? Va vedea a doua zi... acolo!

     Acolo? Abia acum își dă seama că vîrtejul a fost atît de amețitor încît i-a furat esențialul, aruncînd cuvintele undeva, departe, unde nu mai puteau fi ajunse.

    S-a dus, totuși, la un „acolo” îndoielnic, reconstituit o noapte întreagă din păreri și vorbe neștiute, așteptînd... O oră? Poate două? N-a contat. Ar fi așteptat poate o viață dacă ar fi fost sigur că stătea unde trebuie.

...

      Anii s-au dus unul după altul, vreo 35 la număr, şi aşteptarea aceea sinceră, cu respiraţia ei gîtuită şi inima bătînd ca a unei vrăbii prinse în căuşul palmelor, încă o mai zăreşte cîteodată, surîzînd palidă dintre aburii amintirilor. E tot acolo, în locul acela de nicăieri pe care nu l-a aflat nici azi.

Duminica a treia din Postul Mare - a Sfintei Cruci

       Pentru unii, cinstirea Sfintei Cruci este privită ca o eroare: cum poți cinsti un intrument de tortură? Cum poți să spui că lemnul pe care a fost omorît Domnul nostru, Iisus Hristos, este demn de închinare, cînd se știe că numai tîlharii si criminalii erau executați astfel? Cum poți purta ca semn al credinței un semn al stigmatizării definive?

     Răspunsul este simplu: Da, Crucea a fost un instrument de tortură, dar, totodată, a fost altarul pe care s-a jertfit Hristos, Dumnezeu coborît între oameni. Și, cum în Legea veche altarul era loc sfînțit prin sîngele jertfelor, deși animale, cu atît mai mult altarul jertfei Mîntuitorului este sfînt, căci este sfințit de sîngele Său prelins pe lemn. Este noua Sfîntă a Sfintelor din vechime, dar nu ascunsă privirii, ci urcată în văzul tuturor, pe colina Golgotei, și de atunci deasupra întregii Creștinătăți.

     În definitiv, fără Cruce, creștinismul n-ar exista. Fără Cruce, nici trecerea noastră prin lume nu ar avea sens. Crucea este axis mundi, simbolul intersectării cerului cu pămîntul. Și, în primul rînd, este locul pe care Domnul și-a deschis brațele întregii lumi, îmbrățișîndu-ne pe toți, vrednici sau păcătoși, din toate zările și din toate vremurile, cu Iubirea totală de care numai și numai Dumnezeu este în stare.

    Și nu întîmplător Duminica Sfintei Cruci cade la jumătatea Postului Mare, cînd urcușul începe să devină mai anevoios, cînd puterile trupești încep a scădea. Căci acum Crucea devine cu adevărat centrul de rezistență al tuturor, toiagul de ajutor și nădejde pe calea ce o mai avem de străbătut pînă la marea sărbătoare a Învierii Domnului.

Din stupiditatea sexo-marxismului

      Orientarea sexuală cică ar fi determinată genetic, deși nici un genetician serios nu a afirmat asta vreodată, fiind o găselniță pur ideologică a revoluției culturale.

      În același timp, deși orice elev învață la școală determinarea genetică a celor două sexe, comportamentul specific al fiecărui sex cică nu ar avea nimic de-a face cu genetica, fiind indus cultural, prin stereotipuri de gen.

      Dacă le spui astea activiștilor, se supără foc!

Duminica Sfîntului Grigorie Palama

      Duminica a doua din Postul mare, a sfîntului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, unul din cei mai de seamă teologi ai creștinismului ortodox.
      În general, palamismul este o formă mai înaltă de teologie, mai abstractă și paradoxală, care însumează și sistematizează cam tot ce tradiția dogmatică creștină afirma despre ființa lui Dumnezeu pînă în acel moment - secolul XIII - prin diverși mari teologi ai creștinățății: sfinții Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Chiril al Alexandriei etc.
      În deplină consonanță cu aceștia, Grigorie Palama, provocat de disputa inițiată de Varlaam din Calabria, care a încercat să combată isihasmul, aduce într-o formă coerentă dogmatic învățăturile conform cărora Dumnezeu este incognoscibil în ființă, dar se face accesibil creației prin lucrările Sale, prin energiile necreate (sau increate, după un termen mai pretențios, livresc). Căci, la fel cum El este etern și necreat, asemenea este și tot ce emană din ființa Sa, răsfrîngîndu-se asupra lumii ca energii, diferite, deși nedespărțite, de esența dumnezeiască inaccesibilă, dar compatibile cu creatura. Cu alte cuvinte, energiile divine necreate, cum ar fi harul, sînt legătura inefabilă dintre Persoana dumnezeiască, imposibil de „văzut” de către om, și acesta din urmă - un mod de comunicare prin care Dumnezeu, făcînd accesibilă ininteligibila esență dumnezeiască, eternă și infinită, bidimensionalității umane, face totodată posibile atît credința, cît și teologia.
      „Cei ce le văd primesc ochi duhovnicești și au mintea lui Hristos, cu ajutorul cărora văd ce nu se poate vedea și înțeleg ce nu se poate înțelege. Doar nu este Sieși nevizibil Dumnezeu, ci celor ce-L privesc și-L cugetă cu ochi și cugetări create și naturale."