Masca noastră cea de toate zilele

Mă uitam aseară la un film, era o nuntă, toată lumea era firească, zîmbeau, rîdeau, se îmbrățișau, li se vedeau chipurile frumoase, luminoase, și deodată mi-am dat seama că așa ceva nu va mai fi - în variantă optimistă cîțiva ani, în cea pesimistă cine știe cît. Acum, la un asemenea eveniment toți ar fi mascați, unii convinși, alții de teama constrîngerilor legale. Și toți ar sta departe unii de alții, mimînd bucuria.

Purtarea măștii mi se pare un conformism, un comportament mimetic, mai degrabă decît o necesitate. Nu dezvolt prea mult subiectul - să se protejeze fiecare cum vrea, cum crede, mai ales cei care se consideră vulnerabili. Mă întristează însă felul în care toți tind să se înregimenteze.

Într-adevăr lumea nu va mai fi ca înainte, fiindcă masca, cel puțin în așa numitele spații închise, va deveni obligatorie pentru totdeauna, va face parte din vestimentația curentă, precum chiloții.
Copiii care se nasc de acum încolo vor trăi într-o lume în care purtatul măștii se va generaliza, fiind parte integrantă a viitoarei normalități cotidiene. Așa cum foarte multora dintre copiii și adolescenții de azi le e dificil să-și imagineze că a fost o vreme cînd nu exista telefon mobil, tot așa de greu le va fi și celor de mîine în ce privește masca.
De partea cealaltă, cei care vor avea curaj să n-o poarte, și-o vor scoate accidental ori din alte cauze, nu doar că vor intra în sfera infracționalității, atentînd la sănătatea publică, dar vor fi priviți ca niște exhibiționiști perverși, scandalizînd mamele cu copii.
O mască mai largă va fi privită cu coada ochiului, așa cum azi, vara, privirile furișe și fugare caută la cîte decolteu sau la transparența vreunei rochii, încercînd să ghicească formele abia întrezărite.
În lumea modei, creatorii se vor întrece în a oferi modele tot mai sofisticate, asortate în fel și chip ținutelor primăvară-vară sau toamnă-iarnă.
Pe plajele lumii, măștile bikini sau string vor face furori, ascunzînd ostentativ buze tot mai proeminente. Doar nudiștii o vor ignora, departe de ochii pudorii publice.
Din păcate, nu vor lipsi din peisajul cotidian nici persoanele fără adăpost, în număr tot mai mare odată cu marea recesiune post-covid. Deoarece, forțate de împrejurări, acestea umblă cu tot avutul asupra lor, purtarea a 5-6 măști suprapuse, de culori incerte, în diferite grade de uzură și curățenie va fi un obicei comun.
În fine, adepții Antifa și musulmanii fundamentaliști vor jubila, căci vor fi martorii unei răspîndiri tot mai largi a simbolurilor specifice culturii lor. De altfel, și țările occidentale care au interzis prin lege vestimentația islamică, oficial pe motiv de neutralitate religioasă, iar neoficial de îngreunarea identificării faciale, își vor revizui legislațiile.
Ca notă negativă, industria de pastă de dinți va suferi ceva pierderi, de la moderat spre îngrijorător, dar se vor compensa prin obligativitatea ulterioară de achiziție a tuburilor de pastă odată cu măștile.
În încheiere, rămîne cum am stabilit.

Cometa C/2020 NEOWISE

...

...

...

28 mai 1983, sîmbătă

Încă în uniforme, am plecat de la școală, vreo douăzeci, să terminăm cu liceul cum am crezut noi atunci: la o bere.

Prima țintă a fost o terasă din preajma Ateneului, nu mai știu cum se numea, care avea un butoi imens în curte. Am luat-o pe bulevard, pe care l-am traversat în șir indian, la Scala, cam ca în poza vestită cu cei patru Beatlesi. Doar că acolo, la butoi, ne-au izgonit pe motiv că eram elevi. Ca să vezi, mama lor de comuniști!

Așa că am luat direcția Hotel Modern. Drumul ducea iar pe la liceu, unde, ghinion, am dat de Skoda dirigului. Zic ghinion nu pentru noi, ci pentru el, fiindcă ne-a venit strălucita idee de a ne poza în jurul ei. Cum eram mulți, unul, că să iasă mai bine în cadru, s-a suit pe mașină și i-a făcut capota lighean, dar consecințele nu ne-au preocupat pe moment.

În cele din urmă, la terasa de la Modern am fost primiți. Era cald și ne-am luat toți bere. Eu, care nu mai băusem pînă atunci alcool decît așa, cîte o sorbitură, pe acasă, am luat două halbe, din care am reușit, după multă luptă, să beau cam vreo trei sferturi dintr-una. Oricum, mi-a cauzat, căci la plecare a trebuit să fiu tare atent cum calc, să nu mă las în voia, pardon!, vertijului. Noroc cu Trancalan, că aveam drum comun!

Dragii moșului, sînt 37 de ani de atunci, and counting. La terasa respectivă, care acum nu mai există, m-am reîntors de multe ori cît timp a fost, cu alți prieteni și alți colegi. Am mai lăsat beri neterminate, fără părere de rău. Singura care îmi dă nostalgii, din cînd în cînd este însă cea de atunci, din ultima noastra zi de liceu, rămasă acolo, fiartă de soare, parcă strigînd în urma mea: băăă, prostule, întoarce-te! Fiindcă acolo, lîngă ea, au rămas și inocențele, și grijile, și iubirile, și teribilismele adolescenței, cea mai frumoasă vreme a vieții noastre. Părerea mea!

Din vremea covidului

În două luni lumea s-a schimbat îngrijorător. Vorba robotului, am intrat într-o realitate nouă, cu care va trebui să ne obișnuim.
Am observat cum unii oameni, pe stradă, cînd vin din sens opus, au tendința de a mări distanța - îi vezi că tresar deodată, la vederea celuilalt, și fac un pas în lateral, cu diverse grade de ostentație. În magazine ești urmărit din priviri, mai discret sau mai brutal, dacă n-ai mască, și devi subiect de scandal, de rușinare publică, de oprobriu. E ceva nenormal.
Apoi, a apărut brusc conștiința morții. Pînă acum era ceva banal că se moare masiv de gripă, de cancere, de accidente. Îi durea pe toți la bască și nimeni nu făcea flotări logice de risc. Și acum îi doare tot acolo, mai puțin cu privire la covid. Cînd vine vorba, se activează instant setările dobîndite în perioada asta scurtă, toți devin epidemiologi vigilenți, moraliști, te iau cu vai, nu te gîndești că sînt comorbidități (un termen care face carieră fulminantă prin bagaje lexicale pînă mai ieri destul de modeste), că dai la bătrîni, că omori oameni, că moartea și unui singur om este o tragedie (asta da revelație!), că ești iresponsabil dacă n-ai mască, că fără măsurile de distrugere a societății și economiei erau milioane de morți, bla bla bla! Mă rog, tot repertoriul auzit iar și iar, repetat la nesfîrșit la televiziuni și pe situri cu trafic important. De parcă comorbiditățile și riscul mai mare la vîrstnici nu era același și pînă la covid. Dar cursul intensiv de programare mental-comportamentală ținut de tandemul politicieni-presă a reușit. Ceea ce înseamnă că dacă ai presa de partea ta (mai ales cînd o și recompensezi cu 40 mil euro), poți schimba lumea după cum dorești.

Să fiu clar: nu neg existența virusului și accept că poate fi ceva mai molipsitor decît altele, iar în anumite cazuri, destul de scăzute procentual, poate da efecte grave. Pot avea unele îngrijorări cu privire la aspectele astea, dar atît.
Ceea ce mă neliniștește cu adevărat este resetarea relațiilor umane și noua paradigmă socială în care s-a intrat.
Paradigmă în care sensul sintagmei „distanțare socială” se va referi în mod fals și ipocrit la spațiul fizic dintre persoane, cînd de fapt va fi vorba despre înstrăinarea și suspiciunea tot mai accentuată față de celălalt, privit ca un potențial pericol sanitar.
Realitate în care statul va căpăta accente tot mai autoritare, impunînd limitarea libertăților de fiecare dată cînd vreo viroză sau altă boală transmisibilă vor avea o răspîndire ceva mai rapidă.
O societate în care cetățenii, condiționați mental și comportamental, vor accepta benevol un control sporit asupra persoanei, ingerințe în viața personală, certificate de dezirabilitate socială, imunologică, tratamente medicale obligatorii prin lege, izolare abuzivă a suspecților etc.
Adică o dictatură sanitară acceptată pe scară largă de o populație înfricoșată programatic, pavlovian, cu informații despre boli reale sau imaginare, de către autorități și MSM și vegheată și supravegheată de instituțiile de forță. O societate în care oamenii, de frica morții, vor renunța de bunăvoie la viață.

Din vremea covidului

Conjuncție Venus-Pleiade