Simbolurile au făcut şi
fac parte din natura umană, care dintotdeauna şi-a clădit istoria
şi cultura pe o simbolistică greu de cuantificat. De la coroana
regală, drapele, însemne heraldice la inelele de logodnă şi
verighetele celor căsătoriţi, rochia albă de mireasă, hainele
cernite de la înmormîntare, strînsul mîinii la întîlnire sau
despărţire, înclinarea capului în semn de salut şi alte mii şi
mii de astfel de lucruri şi gesturi mai mult sau mai puţin mărunte,
simbolurile au însoţit umanitatea de-a lungul întregii sale
existenţe şi ne-au îmbogăţit viaţa, indiferent de vremuri. Cu
atît mai mult, cînd e vorba de simbolurile religioase care au
însoţit civilizaţia creştină, putem să vedem că ele sînt un
reper fundamental pentru tot ce a însemnat şi înseamnă aceasta,
fiindcă simbolul crucii, atît cel grafic, cît şi cel gestual,
sînt aspecte determinante, inconfundabile şi cuprind în sinea lor
paradigma întregii mărturisiri creştine.
Totuşi, azi, în
plină epocă a relativismului şi detaşării de repere, mulţi ar
spune că implicaţiile simbolurilor în viaţa umană sînt (sau ar
trebui să fie) neesenţiale, ele ţinînd mai mult de decor şi
scenografie. Dacă ar fi să urmăm logica asta, atunci profanarea
simbolurilor unui stat, de exemplu, n-ar trebui sancţionata prin
lege, nici purtarea unei cruciuliţe, prin unele ţări occidentale,
n-ar trebui să se lase cu concedieri şi procese, iar intonarea
imnului, la americani (mai nou si la noi, prin imitaţie!), n-ar
trebui însoţită de ducerea mîinii în dreptul inimii.
Am făcut introducerea
asta fiindcă ştiu că există o mulţime de „rebeli” care
consideră că anumite însemne purtate cu dezivoltură şi
teribilism adolescentin, însoţite de gesturi si semne precum cel
din imaginile articolului de mai jos sînt doar nişte manifestări
cool, amuzante, nevinovate, deci marginale şi fără implicaţii, să
zicem, spirituale. Deşi ele însoţesc, aproape întotdeauna, o
anumită stare de spirit, nu doar conjuncturală, ci care se
prelungeşte în percepţia cotidiană asupra vieţii, societăţii
şi condiţiei umane. Fiindcă diavolul (ştiu, unii vor rîde de
naivitatea mea, amintindu-l!) stăpîneşte perfect arta de a se
disimula în lucrurile care ne plac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu