Azi am fost la o înmormîntare, undeva, într-un colț de țară
din Teleorman. Un sat ca multe altele din România post-decembristă, cu ulițe de
pămînt, cu case de chirpici, cu miros de oi, cu coruri de orătănii, cu aer
curat și liniște, cu bătrîni mulți și cîțiva copii care, culmea, alergau și se
jucau cu zăpadă - unul singur se mai uita din cînd în cînd, ostentativ, într-un
telefon antic, gros și cu butoane, pesemne pentru a-și etala emanciparea celor
cîțiva orășeni apăruți deodată în peisaj. În acel
loc, oamenii și-au dus azi la groapă pe unul de-ai lor, aproape centenar, în
liniște, printre lacrimi și glume, amintiri și regrete, durere și nădejde. și
mai ales, dincolo de orice teologie dogmatică, cu o credință puternică în viața
de apoi. Fiindcă mortul n-a murit, e doar pe lumea-ailaltă. Și fiindcă acolo e
viu, are nevoie de mîncare, de bani. I-a plăcut să bea suc? Luați toți de beți
suc, să bea și el dincolo! A poftit gogoși cu două zile înainte să moară? Luați,
mamă, gogoși, săturați-vă, să fie de sufletul mortului! Știu, sînt superstiții,
unele de-a dreptul hilare - am strănutat și imediat a venit cineva la mine să
rupă o ață de pe haine, fiindcă așa trebuie cînd strănuți lîngă un mort! - dar
sînt transmise cu sfințenie de singura dogmă acceptată unanim, fără rezerve: așa
trebuie, maică, la mort! Sfîntul Ioan Gură de Aur spunea că obiceiurile rele,
chiar de ar avea autoritatea vechimii, trebuie lăsate în urmă, eliminate. Totuși,
poate că Dumnezeu, care vede cele nevăzute, vede și că ăsta este un mod în care
s-a fixat în mintea acelor oameni simpli, fără subțirimi academice, credința în
viața veșnică, o credință deloc de neglijat. Și, decît deloc, poate că mai bine
așa! Poate că-i și iartă, căci sînt toți ca o familie în ograda Bisericii, pe
care n-o trădează niciodată, la un loc cu preotul care-i cunoaște, la propriu,
pe toți și pe fiecare în parte și pune chezășie pentru ei în fața Domnului!
05 februarie 2017
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu