Iubiri...

            Mihaela avea vreo 3 ani, iar eu cam 5 şi ne jucam “de-a mama şi de-a tata”. Cum eu însă nu aveam tată, părinţii mei fiind divorţaţi, nu prea ştiam ce trebuie să fac, astfel că eram mai tot timpul certat. La un moment dat s-a mutat la bloc şi de atunci n-am mai văzut-o niciodată.

            Prin clasa întîi sau a doua a urmat Alina, o fetiţă brunetă, cu părul uşor cîrlionţat şi ochii negri şi mereu zîmbitori, pe care am aflat-o în Titan, unde locuia unchiul meu. Jucam “faţa” şi alergam prin tot cartierul ascunzîndu-ne după blocuri şi betoane. Uneori mă lua de mînă, trăgîndu-mă după ea în locurile mai ferite, unde credeam noi că nu ne vede nimeni şi acolo am simţit, pentru prima oară acel fior ciudat şi cu neputinţă de explicat la vremea de atunci, ce mă îmbia să rămînem ascunşi cît mai mult timp posibil. După o vreme, unchiul meu a divorţat şi s-a mutat, aşa că nici eu nu am mai avut drumuri pe acolo. Alina a rămas doar în amintirea mea, pentru că de atunci nu am mai vazut-o niciodată.

            Tot cam pe atunci a fost şi Raluca, colega de bancă din clasa a doua. Zvăpaiată şi băieţoasă, mereu cu gura pînă la urechi, prefera de multe ori să-şi prelungească drumul spre casă cu un ocol de vreo două staţii de autobuz, în amonte, pentru a mă conduce pînă în poartă. Iar eu, în nădejdea că va mai repeta excursia şi în ziua următoare, îi căram cavalereşte ghiozdanul în spate, aşezat peste al meu. În anul următor s-a mutat la altă şcoală şi de atunci n-am mai vazut-o niciodată.

            Spre sfîrşitul clasei a patra şi toată clasa a cincea am trăit prima mare dragoste a vieţii mele. O chema Alice , stătea în prima bancă şi avea caiete totdeauna îmbrăcate îngrijit în hîrtie albă, lucioasă şi cusute estetic cu aţă roşie pe margini. Mă uitam la ea pe furiş şi îmi băteam zi de zi capul pentru a găsi o metodă prin care s-o impresionez iremediabil. Deoarece nu se inventase încă schimbul de sandvişuri, singura care mi-a trecut prin cap a fost aceea a bileţelului. Pe care i l-am strecurat în penar cu mînă tremurîndă, într-un act de suprem curaj şi pe care mi l-a rupt în faţă, umilindu-mă cu zămbetul pe buze, în prezenţa altor colegi. Întîmplarea m-a cam descurajat, aşa că m-am retras în lumea viselor. Culmea bărbăţiei la vîrsta aceea era să ai bicicletă Pegas cu şa lungă, “tunată” cu tot felul de beculeţe şi brizbrizuri colorate. Eu nu aveam, dar visam să am. Şi visam că sîmbăta seara, cînd ieşeam de la cor, o luam pe bicicletă şi o plimbam în văzul tuturor, dispărînd apoi din peisaj, împreună, lăsîndu-i pe toţi să moară de ciudă. Am aflat apoi că Alice avea prieten şi nu unul orişicare. Radu era cu un an mai mare, într-a şasea, avea gaşcă si fuma. Pentru că nu doar eu eram îndrăgostit de ea, ci şi majoritatea băieţilor din clasă, am alcătuit atunci o monstruoasă coaliţie în vederea aplicării unei bine-meritate corecţii corporale prietenului şi găştii lui. Diferenţei de vîrstă îi opuneam surpriza unei ambuscade şi echipamentul de protecţie care cuprindea cate un manual cartonat, cum nu mai există azi, băgat pe sub haine în dreptul pieptului. Totul era pus la punct, mai trebuia doar să apară ocazia. Care, din fericire, n-a apărut. Febra a trecut încet-încet şi sentimentele s-au diluat treptat sub influenţa altor stimuli. A trecut şi gimnaziul iar pe Alice n-am mai vazut-o niciodată.

            Gabi era blondă, subţirică şi foarte bună la limba engleză, cînta la cor la vocea întîi şi îi plăcea Abba. Îmi imaginam că i-ar fi stat bine în haine romantice de sfîrşit de secol XIX, în rochie lungă şi cu pălărie cu boruri largi şi nădăjduiam să mă privească măcar o dată cu ceva mai mult interes decît cel manifestat pentru stîlpul de beton de la marginea trotuarului. Alina (nu cea deja amintită mai sus) era mai înaltă decît mine şi avea o ocupaţie inutilă şi bizară pentru sistemul meu de valori de la acea dată: scria poezii. De aceea, vitejiile mele de chiulangiu prin Cişmigiu, cu care speram s-o dau gata, n-au părut s-o impresioneze, aşa că am renunţat. Nici pe ele nu le-am mai văzut vreodată după terminarea clasei a opta.

            În vara lui ’76 m-am mutat la bloc, dar de Angelica, vecina mea de palier o să povestesc poate altă dată, pentru că treaba a fost mult mai serioasă şi s-a întins în timp.

            O vară întreagă am petrecut-o cu Giulia, mai mare decăt mine cu 3 sau 4 ani, de care nu mai ştiu cum m-am împrietenit. Mi-aduc aminte doar că mergeam la multe filme şi jucam badminton în parcare. Apoi, după vreun an a terminat liceul, s-a măritat şi n-am mai văzut-o niciodată.

            Primul meu an de liceu a fost foarte anost şi neinteresant, singurul lucru bun fiind bicicleta Pegas cu şa lungă, normal, pe care am primit-o ca răsplată pentru reuşita la treapta întîi şi care şi-a arătat utilitatea în vacanţa de vară ce a urmat. Într-o seară de august, plimbîndu-mă cu un prieten, am zărit două fete, una blondă şi una brunetă, aflate şi ele pe biciclete, ca şi noi. Mie mi-a plăcut cea brunetă, Simona, de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Din păcate ea n-a răspuns la amoarea mea şi într-una din zile, probabil din cauza insistenţelor mele, m-am lovit cu barbia (nu prea tare, ce-i drept) de un pumn al unui baiat din blocul în care locuia. Dar tot am continuat să sper. Pentru ea am inventat şi un alfabet secret, pe care îl mai ţin minte parţial şi pe care îl foloseam să-mi notez toate angoasele izvorîte din dragostea ascunsă ce mă măcina. După acea vacanţă nici pe ea n-am mai vazut-o vreodată, dar am continuat s-o iubesc toată clasa a zecea.

Va urma (poate)