O poezie veche

Prin aceleaşi hîrţoage îngălbenite de vreme, de care am pomenit şi mai înainte, am descoperit (ce surpriză!), o veche poezie datată 26.08.1988, cred că prima pe care îmi amintesc să o fi scris vreodată. Am zîmbit recitind-o, căci acum mi se pare de o naivitate dezarmantă, dar totuşi mă încumet s-o postez aici, ca mărturie a unei perioade pe care am trăit-o la intensitate maximă.

Tăcînd

Vîntul era de vină,
Norii care se adunau,
Seara care se lăsa,
Frunzele care foşneau,
Toate erau de vină!
Şi toate mă chemau
Ca altădată:
- Hai, vino, de ce nu vii?
Ia-o şi pe ea!
Uite trotuarul îngust pentru biciclete
Pavat cu frunze moarte,
Pe sub tufele de trandafiri
umbra creşte mai repede!
Hai, vino, veniţi!
Veţi fi numai voi doi,
Veţi merge ţinîndu-vă de mînă,
Tăcînd!
Mîinile vor vorbi pentru voi.
Ştii doar,
Mîinile sînt în prelungirea sufletului,
Ele spun „te iubesc”
Cînd se caută una pe cealaltă
Sau cînd se aştern
Pe feţele şi părul vostru
În chip de mîngîieri.
- Nu, am strigat, nu!
Voi nu ştiţi, ea nu mai este aici!
A plecat!
Şi vîntul,
Norii care se adunau,
Seara care se lăsa,
Frunzele care foşneau
S-au înduioşat
Şi-au vărsat o lacrimă
Pe obrazul meu.
Iar eu m-am gîndit atunci
La tine
Şi-am vărsat
O lacrimă
Pe obrazul tău.   (C.M.)