13 ianuarie 2014

Domnului profesor, cu aducere aminte

        L-am cunoscut pe domnul profesor la începutul lui ’90, prin martie, imediat după aşa-zisa revoluţie. Era perioada romantică a jurnalismului şi îmi pusesem în gînd să ajung reporter de război, să trăiesc periculos, înecat în adrenalină şi praf, cum văzusem eu la televizor în nu ştiu ce film american. Aşa că am căutat în ziar pe cineva care să mă mediteze la gramatică şi franceză în vederea admiterii la facultate, ajungînd astfel tocmai prin Militari, în faţa unei uşi pe care scria Prof. Ovidiu Râureanu. Prima impresie a fost dezamăgitoare, indulgent vorbind, din cauza interiorului nu foarte atrăgător, aproape mizer - ţin minte dezordinea omniprezentă, sufrageria cu masa plină de hîrtii, zugrăveala decrepită care îşi pierduse demult culoarea originală, bătînd acum spre cenuşiu, peretele din spatele uşii, tapetat cu zeci de icoane aparţinînd unui fiu de care pomenea încurcat şi cu o oarecare strîngere de inimă, grămezile de cutii şi vrafurile de cărţi aflate de multe ori într-un echilibru precar. În ciuda disconfortului iniţial, cu timpul am început să fac abstracţie de ambient, dîndu-mi seama destul de repede că stăteam în faţa unui om de la care aveam multe de învăţat, nu doar în domeniile stricte pentru care mă aflam acolo. Gramatica şi franceza mergeau bine, dar cel mai mult îmi plăceau poveştile desprinse din boema unor vremuri deja apuse, cu poeţi şi femei fatale, artişti şi fluieră-vînt, cunoscuţi sau anomini, pe care mi le relata pofticios, aproape salivînd, la sfîrşitul celor două ore de lucru, cînd mai zăboveam în discuţii libere pe tot felul de subiecte, chiar şi din cele mai „lejere”, ca între bărbaţi. Nu mai ţin minte exact cum se autointitula în glumă, dar spunea ceva de „cioclopedic”, avînd în vedere că avusese o activitate intensă şi variată de-a lungul vieţii, de la lăcătuş, acordor de piane şi balerin, la scriitor şi poet, cu patru facultăţi şi două doctorate. Cel puţin aşa mi-a spus mie, iar eu l-am crezut, chiar dacă cu multă mirare.
        Momentul culminant al celor cîteva luni în care i-am călcat pragul a fost într-o seară cînd, după ce m-a ascultat citindu-i nişte scrieri de-ale mele, a exclamat cu încîntare nereţinută: „Domnule, dumneata eşti scriitor!”. Apoi, cu siguranţa maestrului în faţa discipolului, aflîndu-se pe terenul şi domeniul cu care este cel mai bine familiarizat, a adăugat „Ce să cauţi la jurnalism? Nu eşti făcut pentru asta, eşti prea timid şi visător. Dacă vrei, te bag la filologie, vei intra fără probleme, cunosc multă lume acolo.” M-am simţit măgulit atît de felul surprinzător în care a apreciat compunerile mele modeste, cît şi de propunerea sa. Însă, cu mintea şi înfierbîntarea de atunci, am refuzat, dînd cu piciorul unei şanse care nu mi-a mai apărut ulterior. Am făcut jurnalism (abia după doi ani), dar dezamăgirea a fost direct (şi chiar cu asupra de măsură) proporţională cu iluziile pe care mi le indusesem. Dl. profesor a avut dreptate în ce priveşte domeniul către care aspiram şi regretul meu că nu l-am ascultat m-a urmărit mult timp.
        Într-o altă seară m-a condus pînă la uşă şi ne-am luat rămas bun, făra să ştim că valurile vieţii se vor năpusti asupra noastră şi că va fi ultima dată cînd ne mai vedeam. Nu acela era planul, nici al meu şi nici al său, de aceea am plecat cu cîteva foi scrise de dînsul, pe care le folosea ca material didactic la gramatică. Mai dau cîteodată peste ele, atunci cînd mă apucă nostalgia tinereţii şi încep să cotrobăi prin hîrtiile de odinioară. Le am acolo, la un loc cu caiete din liceu, hîrtiuţe cu scrisul colegei de bancă pe care o iubeam în taină, cursuri din facultate şi alte vechituri, unele îngălbenite de vreme.
        Cîteodată, foarte rar, cînd mi se întîmplă să trec prin Militari, privesc gangurile dintre clădirile cenuşii, străduindu-mă să-l identific pe cel pe care intram cînd coboram din tramvai ca să ajung la blocul unde locuia profesorul Râureanu. Şi mintea încearcă să readucă dintre ceţurile uitării frînturi de imagini de acum mai bine de 23 de ani, cînd în fiecare marţi seara, în apartamentul întunecos, înghesuiţi printre cărţi şi mobile vechi, stăteam la taclale despre filosofie, poezii şi femei cu cel care mi-a îmbogăţit cumva viaţa şi experienţa, învăţîndu-mă că „lipsa talentului se poate suplini prin muncă, dar nu în totalitate”.

Niciun comentariu: