01 ianuarie 2014

Sonet epigonic

Cînd rîzi, tot albul de cireş în floare,
primăvăratic împletind cunună,
cu strune dulci de liră se-mpreună
şi-aduce zvon de păsări călătoare.

Şi-atîta cer iubirea-n ochi ţi-adună
şi-atîta dor îi suie înspre zare,
că-n ei par îngeri mii să se pogoare,
iar geana lor de aripi se-ngreună.

O, cît aş vrea atunci să mistui timpul
ca anii scurşi fără de noi să-i nărui,
ca hîdei bătrîneţi să-i smulgem ghimpul
şi-al vieţii fir tu fragedă să-mi dărui,
rîzînd sfioasă-n claruri cristaline,
să-mi fii pe veci şi cumpănă şi sine! (C.M.)

Niciun comentariu: