Care creştinism?

Majoritatea sectarilor, atunci când sunt întrebaţi de ce “biserică” aparţin, ocolesc un răspuns tranşant afirmând cu un zâmbet abia schiţat şi uşor superior că sunt “creştini”. Toate bune şi frumoase, însă ce nu ştiu ei (sau poate doar se prefac) este că de multă vreme Creştinismul nu mai este acea Cale a mântuirii arătată nouă de Hristos şi propovăduită de Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Azi, prin Creştinism înţelegem acea sumă de credinţe, căi spirituale şi norme morale care au la bază învăţăturile Mântuitorului, schimonosite însă în fel şi chip de o sumedenie de teologi, iniţiaţi şi trimişi ai unui dumnezeu străin.
“Creştine” se pretind o multitudine de organizaţii şi grupuri de interese din toate zonele de activitate, dar care, prin ideile pe care le propagă şi activităţile pe care le susţin numai creştine nu sunt. Un exemplu simplu ar fi acele partide politice ce au în titulatură vocabula “creştin”. Faptul că, prin definiţie, scopul oricărui partid politic într-un stat este accederea la putere şi că această putere se obţine mai puţin pe căi politice şi mai degrabă politicianiste şi machiavelice, sau dacă ne gândim la comparaţia populară dintre politică şi cea mai veche meserie din lume, vedem imediat zona în care se plasează acel partid, departe de tot ce ar fi trebuit sa fie legătura sa cu normele creştine.
“Creştine” sunt şi ecumenismul şi toate forurile care îl coordoneaza şi îl propagă, precum “creştini” se prezintă a fi şi toţi acei militanţi, politicieni, jurnalişti sau chiar oameni ai Bisericii, care cu meşteşug şi miere în glas vorbesc tuturor celor mai puţin avizaţi şi credulilor despre bisericile surori, unitatea credinţei şi necesitatea înfăptuirii ei, despre toleranţă şi împăcare, despre nevoia de modernizare şi aliniere la normele contemporane. Norme care “în treacăt” fie spus, nu au nimic de-a face cu Creştinismul.
“Creştini”, din pacate, sunt şi cei mai multi fraţi ai noştri ce se declară ortodocşi, dar care au legatură cu Biserica din an în Paşte, după vorba românească. Oameni de bine, dar creştini de conjunctura, ortodocşi în remisie, masă de manevră a propovăduitorilor ereziei ereziilor, cu credinţa diluată şi confuză şi tocmai de aceea grabnici aplecători de ureche atunci când li se servesc vorbe frumoase şi idealuri înălţătoare, în spirit ecumenist şi modernist.
Şi atunci, dacă aproape tot ce înseamnă azi creştin şi Creştinism este distorsionat, atrofiat până la dispariţie, cu ce rămânem? Raspunsul nu poate fi decât unul: Ortodoxia! S-o păstrăm deci, cu credinţă tare!

Adăugire:
Ce am încercat eu să scot în evidenţă sunt capcanele "creştinismului" aşa cum e el înţeles de o foarte mare parte a celor ce fiinţează în acest spaţiu cultural, social şi istoric şi care pot aduce multă vătămare dacă nu sunt cunoscute sau măcar conştientizate. Am întâlnit multă lume care, atunci când vine vorba de Biserică, se lansează în tot felul de acuze, care denotă o profundă necunoaştere. Aproape toţi amestecă fără discernamânt şi cu naivitate cruciadele, Inchiziţia, corupţia clerului, discriminarea femeilor, arderile pe rug, anacronismul şi altele asemenea ca reprezentând, în concepţia lor, trăsăturile Bisericii şi ale Creştinismului. Dar nu şi-au pus niciodată întrebarea "care biserică?" Din lipsa unei minime culturi religioase majoritatea consideră că diferenţa majoră dintre catolici şi ortodocşi este felul în care îşi fac semnul crucii, de la stânga la dreapta sau invers. Astfel că, unirea mult trâmbiţată de exponenţii ecumenismului e privită ca un fapt pozitiv şi aşteptată cu multă nerăbdare şi entuziasm, pentru că trebuie să trecem, nu-i aşa, peste toate diferenţele astea fără nici un fel de importanţă, ţinute doar de popi.
N-aş vrea, deci, să se înţeleaga din ce am scris că nu e bine să ne numim creştini, ci că trebuie să avem grijă ce înţeleg prin acest cuvânt cei ce şi-l asumă. Au ei acel fior mărturisitor şi apărător al credinţei drepte, creştin-ortodoxe, faţă de care nu trebuie făcut nici un compromis, după învăţăturile sfinţilor şi mucenicilor? Sau sunt doar arame sunătoare?