“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa , voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3,20)
Într-una din zilele din urmă, o pană de internet m-a determinat să folosesc computerul unui adolescent. Calculatorul era pornit şi de pe ecran mă privea plictisit şi ciufulit, cu pieptul bărbăteşte dezgolit, dar fardat şi efeminat, un personaj de prin eclectica lume a rock-ului, incontestabil o vedetă. Totodată, din difuzoare răzbatea o muzică zgomotoasă din aceeaşi tabără cu cel de pe ecran, însă la un volum acceptabil. Am crezut că se va termina curând, dar, he-he, n-a fost chiar aşa. Dacă la început n-am avut nici o problemă, după puţin timp situaţia s-a schimbat şi am simţit nevoia să reduc volumul. Câteva minute a fost parcă iar ok, apoi din nou vacarmul a reapărut. Zgomotele s-au transformat la un moment dat în urlete, apoi în nişte gemete ritmate. A urmat un “blues” dureros, pentru recuperare, după care gălăgia s-a pornit cu un avânt şi mai mare. Strigau bieţii oameni de ziceai că îi strânge cineva cu o menghină de parţile sensibile, altfel nu se justificau acele ţipete, cele mai multe de o frecvenţă destul de înaltă. “Concertul” a continuat în aceeaşi notă tot timpul pe care l-am petrecut la calculator, şi chiar şi la plecare muzica încă mai avea mult până la sfârşit, după cum am putut observa din lista interminabilă afişată în fereastra winamp-ului.
Pentru a nu părea ipocrit în faţa celor ce mă cunosc trebuie sa precizez că odată, cu mulţi ani în urmă, cam vreo 20, eram şi eu aproximativ la fel cu adolescentul de care aminteam. Pletos, rebel, implicat în ce se putea atunci şi “descuiat”. Ascultam rock de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, eram basist într-o trupă şi purtam haine scandaloase pentru vremurile acelea. Petreceam mult timp împreună cu prietenii mei, legaţi de o sumă de preocupari şi interese comune, prima dintre ele fiind muzica, fireşte. Practicam o disidenţă ascunsă, discutam multă filosofie naivă şi incongruentă şi ne întrebam ce e de făcut. Dezavuam religia, mai ales pe cea creştină, dar ne făuream totuşi dumnezei închipuiţi şi limitaţi la puterile noastre de înţelegere. Veneram occidentul şi, din lipsa unor repere morale autentice, ne raportam la modele adoptate dinafară, în special din sfera muzicii rock sau a mişcării “Flower power”. Tânjeam dupa libertate, dar o înţelegeam mai degrabă ca libertinaj. Toată atitudinea mea şi a lor era expresia mai mult sau mai puţin făţişă a unui strigat de revolta, înăbuşit şi reprimat, în faţa frustrărilor unei tinereţi încătuşate şi fără orizonturi.
Vremea a trecut, însă nu vreau să analizez acum ce anume m-a determinat să mă schimb şi să nu mai fiu cum eram. Prin evocările mele am vrut doar să fac un portret robot al rockerului de atunci, descriere care este încă valabilă şi va mai fi, probabil, multă vreme. Un rocker, în general, are o conştiinţă mai sensibilă şi, într-o societate ca cea de azi, excesiv materialistă şi concurenţială, lipsa de sens îi apare mult mai pregnant, iar absenţa reperelor solide îl pot purta spre o criză de identitate sau inadaptare. Doreşte să compenseze şi să fie altfel, dar felul în care ajunge la acest lucru este prin imitaţie. Iar faptul că imită denotă o bază instabilă şi nefundată, pentru că operează cu noţiuni împrumutate ce nu le stăpâneşte pe deplin, nefiind specifice eului său. Şi tocmai de aceea periculoase. Induce în eroare afişând un aer de siguranţă, nonconformist şi protestatar, o coajă de fapt, fără corespondenţă cu interiorul măcinat de confuzie şi nonsens. Poate că este mai conştient decât alţii că totul este deşertaciune şi vânare de vânt şi tocmai de aceea recurge la o viaţă fără profunzime, dar plină de extreme. În definitiv, este un suflet chinuit ce a rătăcit drumul şi care caută cu disperare un adăpost. Adăpost pe care îl gaseşte în spatele zidului zgomotos, impenetrabil, delirant şi halucinant al muzicii rock.
Oare cum va mai auzi el, ascuns după acest zid de piatră, la timpul potrivit, chemarea lui Hristos, cum va mai reuşi să distingă prin vuietul tobelor şi al chitarelor şi prin uraganul nemilos al decibelilor glasul discret şi duios al Domnului? Întrebarea aceasta m-a urmărit în tot restul zilei respective.
Într-una din zilele din urmă, o pană de internet m-a determinat să folosesc computerul unui adolescent. Calculatorul era pornit şi de pe ecran mă privea plictisit şi ciufulit, cu pieptul bărbăteşte dezgolit, dar fardat şi efeminat, un personaj de prin eclectica lume a rock-ului, incontestabil o vedetă. Totodată, din difuzoare răzbatea o muzică zgomotoasă din aceeaşi tabără cu cel de pe ecran, însă la un volum acceptabil. Am crezut că se va termina curând, dar, he-he, n-a fost chiar aşa. Dacă la început n-am avut nici o problemă, după puţin timp situaţia s-a schimbat şi am simţit nevoia să reduc volumul. Câteva minute a fost parcă iar ok, apoi din nou vacarmul a reapărut. Zgomotele s-au transformat la un moment dat în urlete, apoi în nişte gemete ritmate. A urmat un “blues” dureros, pentru recuperare, după care gălăgia s-a pornit cu un avânt şi mai mare. Strigau bieţii oameni de ziceai că îi strânge cineva cu o menghină de parţile sensibile, altfel nu se justificau acele ţipete, cele mai multe de o frecvenţă destul de înaltă. “Concertul” a continuat în aceeaşi notă tot timpul pe care l-am petrecut la calculator, şi chiar şi la plecare muzica încă mai avea mult până la sfârşit, după cum am putut observa din lista interminabilă afişată în fereastra winamp-ului.
Pentru a nu părea ipocrit în faţa celor ce mă cunosc trebuie sa precizez că odată, cu mulţi ani în urmă, cam vreo 20, eram şi eu aproximativ la fel cu adolescentul de care aminteam. Pletos, rebel, implicat în ce se putea atunci şi “descuiat”. Ascultam rock de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, eram basist într-o trupă şi purtam haine scandaloase pentru vremurile acelea. Petreceam mult timp împreună cu prietenii mei, legaţi de o sumă de preocupari şi interese comune, prima dintre ele fiind muzica, fireşte. Practicam o disidenţă ascunsă, discutam multă filosofie naivă şi incongruentă şi ne întrebam ce e de făcut. Dezavuam religia, mai ales pe cea creştină, dar ne făuream totuşi dumnezei închipuiţi şi limitaţi la puterile noastre de înţelegere. Veneram occidentul şi, din lipsa unor repere morale autentice, ne raportam la modele adoptate dinafară, în special din sfera muzicii rock sau a mişcării “Flower power”. Tânjeam dupa libertate, dar o înţelegeam mai degrabă ca libertinaj. Toată atitudinea mea şi a lor era expresia mai mult sau mai puţin făţişă a unui strigat de revolta, înăbuşit şi reprimat, în faţa frustrărilor unei tinereţi încătuşate şi fără orizonturi.
Vremea a trecut, însă nu vreau să analizez acum ce anume m-a determinat să mă schimb şi să nu mai fiu cum eram. Prin evocările mele am vrut doar să fac un portret robot al rockerului de atunci, descriere care este încă valabilă şi va mai fi, probabil, multă vreme. Un rocker, în general, are o conştiinţă mai sensibilă şi, într-o societate ca cea de azi, excesiv materialistă şi concurenţială, lipsa de sens îi apare mult mai pregnant, iar absenţa reperelor solide îl pot purta spre o criză de identitate sau inadaptare. Doreşte să compenseze şi să fie altfel, dar felul în care ajunge la acest lucru este prin imitaţie. Iar faptul că imită denotă o bază instabilă şi nefundată, pentru că operează cu noţiuni împrumutate ce nu le stăpâneşte pe deplin, nefiind specifice eului său. Şi tocmai de aceea periculoase. Induce în eroare afişând un aer de siguranţă, nonconformist şi protestatar, o coajă de fapt, fără corespondenţă cu interiorul măcinat de confuzie şi nonsens. Poate că este mai conştient decât alţii că totul este deşertaciune şi vânare de vânt şi tocmai de aceea recurge la o viaţă fără profunzime, dar plină de extreme. În definitiv, este un suflet chinuit ce a rătăcit drumul şi care caută cu disperare un adăpost. Adăpost pe care îl gaseşte în spatele zidului zgomotos, impenetrabil, delirant şi halucinant al muzicii rock.
Oare cum va mai auzi el, ascuns după acest zid de piatră, la timpul potrivit, chemarea lui Hristos, cum va mai reuşi să distingă prin vuietul tobelor şi al chitarelor şi prin uraganul nemilos al decibelilor glasul discret şi duios al Domnului? Întrebarea aceasta m-a urmărit în tot restul zilei respective.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu