13 ianuarie 2008

Toleranţă versus îngăduinţă

Trebuie să spun că prima dată am aflat că aceşti doi termeni, aparent sinonimi, pot fi puşi în antiteză ascultând o conferinţă cu Dan Puric. Ulterior, un frate de la “Război întru Cuvânt” mi-a scris că ar fi auzit-o mai demult la pictorul Sorin Dumitrescu. Nu cred, însă, că are vreo importanţă paternitatea acestei distincţii, ea având, desigur, rădăcini în învăţătura lui Hristos şi a sfinţilor şi părinţilor Bisericii. În conferinţa de care aminteam, actorul, analizând de pe poziţii ortodoxe ideologia corectitudinii politice şi toleranţa pe care aceasta o propovăduieşte cam faţă de orice sau oricine îşi atribuie un statut de minoritate şi exprimându-şi îngrijorarea cu privire la grabnica expansiune a ei în toate mediile sociale şi politice, precum şi, subtil, în mentalitatea omului de rând, secularizat şi dezduhovnicit, preocupat mai degrabă de asigurarea confortului şi a liniştii proprii decât de neliniştile metafizice şi, deci, mai puţin perspicace în a sesiza capcanele şi pericolele ce o însoţesc, a spus aproximativ: “În Ortodoxie nu există toleranţă, ci îngăduinţă”. Bine-nţeles, referirea nu avea ca obiect minorităţile rasiale sau etnice, ci avea ca centru de interes acele minorităţi fals create şi definite de societatea modernă, grav decăzută din punct de vedere axiologic.
Afirmaţia lui m-a făcut mai atent şi mi-a pus în mişcare căteva rotiţe ale gândirii. Mi-am dat astfel seama că marele adevăr aflat în spatele acestor spuse rezidă în felul în care Ortodoxia priveşte viaţa şi relaţiile dintre oameni, îngăduinţa fiind, în primul rând, un apanaj al dragostei lui Dumnezeu faţă de noi şi a fiecăruia faţă de semenul său în virtutea poruncii Mântuitorului de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Îl iubesc cu adevărat pe cel de lângă mine doar dacă am şi înţelegere şi îngăduinţă atunci când greşeşte sau când este în neputinţe şi patimi, aşa cum şi faţă de mine sunt îngăduitor şi grabnic găsesc scuze şi justificări pentru a mă îndreptăţi în toate căderile şi păcatele ce le săvârşesc. Îngăduinţa se însoţeşte adeseori cu mila creştină şi este mâna întinsă aproapelui, până la o vreme, pentru a-l ajuta să se ridice din groapa păcatului, a-l responsabiliza şi a-i trezi conştiinţa, un catalizator spre lepădarea poverii de pe umerii lui si depăşirii cauzelor care i-au suit-o acolo. Cel ce îngăduie se face, într-un fel, împreună pătimitor celui căzut, spre uşurarea lui pe drumul de îndreptare.
În opoziţie, toleranţa, aşa cum este astăzi înţeleasă şi promovată, apare impersonală, rece, se poate tâlcui şi ca nepăsare şi asimila cu indiferenţa. În sprijinul ei nu este invocată nicicând dragostea faţă de semeni, ci eliberarea de convenţiile morale şi sociale considerate depăşite, proprii unor epoci revolute. Este expresia inversării valorilor şi a nihilismului, a relativizării şi a unui soi de individualism “miserupist” ce se cuibăreşte încet-încet în conştiinţa omului contemporan. Spre deosebire de îngăduinţă, a cărei finalitate este ridicarea din păcat, neavând, deci, un caracter perpetuu, ea sfârşindu-se atunci când îşi atinge ţelul sau când cel asupra căruia se răsfrânge stăruie cu bună ştiinţă în păcat sau refuză să se îndrepte, toleranţa nu are un scop pedagogic, nu este o “învăţătura de minte” pentru cel tolerat, el rămânând şi pe mai departe circumscris minorităţii sale fără mustrări de conştiinţă, fără război interior. Atât cel tolerat, cât şi cel ce tolerează îşi asumă ca atare şi deopotrivă fatalitatea care i-a adus în aceste posturi, nefiind capabili de a întrevedea o ieşire, închizându-se astfel fiecare în propriul său cerc vicios cu mulţumire de sine. Simbioza creştină ca lucrare dimpreună spre mântuire, specifică îngăduinţei, este înlocuită de o realitate nivelatoare, părtaşă la păcat.

Niciun comentariu: