09 august 2010

Memoria pietrei

Cîndva priveam pietrele şi un înţelept mi-a spus că sînt iubiri pierdute.
De aceea te rănesc atunci cînd calci pe ele.
Apoi m-a privit zicîndu-mi: „las-o, uit-o, viaţa merge-nainte”.
Dar vorbele se loveau ca de piatră căzînd cu zgomot, sparte-n bucăţi.
Sînt milioane de ani de atunci şi viaţa lui a mers înainte.

Piatra însă n-are viaţă, are doar memorie.

Cîndva, demult, priveam pietrele pe un mal de mare.
Îmbrăcată-n alb, s-a ridicat pe vîrfuri şi m-a sărutat pe obraz.
Mai tîrziu a rostit un simplu „nu” lasîndu-mi doar amintirile.
Au trecut milioane de ani de atunci şi viaţa ei a mers inainte.
Acel ţărm nu mai este, doar o piatră sfărîmată în mijlocul apelor...(C.M.)

2 comentarii:

silvia spunea...

Frumoasă poezie ! Îmi aminteşte de Digul lui Paler.

Cătălin Mareş spunea...

Multumesc. Mereu esti amabila cu mine. :)
Am citit si eu acum "Digul", n-o stiam.

Digul

Marea loveste digul pe care in seara aceea
n-am avut curajul sa mergem la capat. Piatra uda
luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti,
ne puteam prabusi in apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atat de atenti
inca intr-o zi vom renunta sa ma patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si il vom uita in cele din urma,
vom uita c-ntr-o seara eram poate hotarati sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decat singur. Pot aluneca
sau pot inainta curajos. E totuna.
Si-as vrea sa uit in ce zi ma aflu, in ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se intruna de dig, sa ma intreb
cine sunt, ce varsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit in fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?