20 septembrie 2010

Gustul fericirii

Întîmplător, atunci, pe stradă,
poate-ţi mai aminteşti,
îţi spuneam că depărtări neştiute mă cheamă
și-ndată luciri stranii şi ne-nţelese
ți-au mijit în priviri.
Îmi părea că-ţi pare rău,
fiindcă m-ai mustrat puţin
cu glasul blînd şi cald
și-o lacrimă pierdută.
Te-ai depărtat apoi
spre banalul cotidian,
iar eu am rămas acolo
lîngă lacrima ta
căzută pe trotuar
și-am atins-o cu buzele
fără să-mi pese de nimeni.
De-atunci ştiu,
gustul fericirii mele
e puţin sărat,
ca cel al lacrimii
care m-a-ntors din drum.  (C.M.)

Un comentariu:

Silvia spunea...

Întotdeauna lacrimile au intrat în compoziţia fericirii, a iubirii, pentru că ele nu izvorăsc din ochi, ci din suflet! Sensibile versuri, Cătălin.