07 septembrie 2010

Puţin despre cădere

Păcatul neascultării poruncii lui Dumnezeu de către protopărinţi a atras după sine moartea, înţeleasă în primul rând ca rupere cataclismică a omului din sfera comuniunii cu Dumnezeu şi situarea sa într-o „zonă” în afara energiilor harului dătător de viaţă, zonă în care este la discreţia influenţelor demonice care îl hărţuiesc neîncetat. Moartea biologică este abia a doua consecinţă a căderii, legată însă indisolubil de prima, căci perisabilitatea materiei a survenit tot ca urmare a lepădării de haina harului dumnezeiesc atotţiitor. Porunca dată de Dumnezeu lui Adam mai trebuie privită şi ca o măsură de protecţie a lui, şi odată cu el a întregii creaţii de care acesta este legat ontologic („căci pământ eşti” – Facere 3, 19), deoarece gustarea fructului oprit a dus nu doar la dobândirea abilităţii omului de a deosebi binele de rău (lucru aparent pozitiv în ordinea simţului comun al lumii noastre căzute), ci mai întâi de toate a determinat o mutaţie fundamentală în fiinţa umană, nuanţă mai greu de sesizat la prima vedere: cunoaşterea răului şi implicit a posibilităţii de a-l săvârşi, “calitate” incompatibilă cu sălăşluirea in rai.
Depărtarea de Dumnezeu a lăsat un gol în fiinţa sa (Facere 3, 10) pe care de atunci şi-l tot umple cu sinele propriu alterat pe filieră luciferică – mândria. Mândria acţionează ca un fel de paravan faţă de harul lui Dumnezeu, ca un soi de incinerator în care se pierd multe din suspinele negrăite ale Duhului Sfânt şi este totodată motorul şi substratul a mai toate acţiunile întreprinse de om în istoria sa de la Adam încoace. Dezumanizat şi întors în sine şi-a arogat întâietatea în Univers şi s-a transformat din uman în umanist - măsură a tuturor lucrurilor - însă, paradoxal, şi fiinţă biologică stricăcioasă, supusă trecerii. Teama de neant îi determină dorinţa febrilă de a afla secretul vieţii veşnice căutând scăparea în singura realitate pe care e în stare s-o sesizeze, lumea înconjurătoare, materială, la care s-a autolimitat. Şi-a făcut astfel din ştiinţă un fel de dumnezeu în care îşi pune nădejdea salvării, amăgindu-se însă, neştiind că nu în materie o va afla, ci la adevăratul Dumnezeu în care el nu crede, Cel ce a pus de strajă pomului vieţii „heruvimi şi flacără vâlvâitoare” (Facere 3, 24).
Căderea ne-a afectat pe toţi, însă a ne resemna şi complace în această stare este o dovadă de inconsecvenţă cel puţin cu aspiraţia către perfecţiune sădită în sufletul nostru. Hristos tocmai de aceea a venit printre noi, ca să ne ridice din cercul strâmt al materiei de care singuri ne-am legat cu lanţuri grele. Nicolae Steinhardt a spus o vorbă memorabilă referindu-se la cei din această categorie (în care ne regăsim mulţi) şi pe care am mai citat-o şi cu alte ocazii. Spunea că aceşti oameni sunt situaţi „galactic departe de orice transcendenţă”. Adică sclavi ai imanentului, fiinţe eminamente biologice, fără „organ” duhovnicesc, bidimensionale, ce se extind doar pe orizontală, incapabile de a concepe măcar posibilitatea înălţimilor.

3 comentarii:

silviacuore spunea...

Ce ştie despre rău copilul care rupe aripile fluturelui, cu faţa radiind de candoare ? Se transmite răul ereditar ? De ce, acum că s-a înfruptat din pomul cunoaşterii binelui şi răului, omul alege cu predilecţie răul ? Există o fascinaţie a răului ?

Interesantă expunerea ta şi foarte bine scrisă. Ai dreptate, întîlnesc, în vremurile acestea derutate şi derutante, din ce în ce mai multe fiinţe (cărora mi-e greu să le acord chiar statutul de om )al căror " organ " duhovnicesc e foarte bine camuflat.

Cătălin Mareş spunea...

Ce am scris aici au spus-o cu mult inainte Parintii Bisericii, eu doar am reformulat cu cuvintele mele. Raul nu se transmite nicicum, fiindca nu are existenta de sine, nu subzista intr-un prototip sau ratiune divina. Raul este doar absenta binelui, la fel cum orbirea este absenta vederii si intunericul absenta luminii. Simplist vorbind, se si poate vedea experimental ca raul este limitat: in momentul in care o durere sa zicem, ia sfarsit, automat se instaureaza starea de bine, care nu e generata de nimic, ci exista de la sine.
Nu cred ca putem afirma o fascinatie a raului, ci doar o masura a lui in functie de cat de departat de Dumnezeu este cineva anume. Se poate spune, fara a gresi prea mult, ca harul lui Dumnezeu se manifesta ca un fel de camp magnetic, de care daca ne departam, acul busolei o ia razna, ne pierdem orientarea si ne ratacim, iar faptele noastre nu mai au sensul lor firesc spre Dumnezeu, ci devin haotice, risipindu-se in bezna necunoasterii si a impietririi inimii.

silvia spunea...

Simplist vorbind, se poate afirma şi că binele este absenţa răului, deşi el este cu mult mai mult, ca şi răul care nu e numai absenţa binelui...Iar acul busolei o ia razna şi într-un cîmp magnetic foarte puternic.