02 noiembrie 2015

Despre judecăţi

       Creștinește vorbind, a judeca înseamnă a pune etichete. Adică, atunci cînd vezi pe cineva furînd, tu, imaculatul, cel fără de păcat, să-i spui direct în față „Hoțule!” la modul justițiar, atotștiutor și fără nici cea mai mică urmă de îndoială cu privire la vinovăția sa. Nu contează dacă cel ce fură o pîine o face ca un gest disperat de supraviețuire pentru el sau pentru un muribund, să zicem. Cel mai celebru caz care îmi vine acum în minte este Jean Valjean.
        Totuși, dacă îi numim pe atotștiutorii fără de prihană sus amintiți imbecili, nu cred că am comite păcatul judecării aproapelui, ci un act de salubritate intelectuală și morală. Referirea mea este cu precădere la mulțimea de comentatori isterizați care s-au perindat aiurea pe la taste în legătură cu tragedia de vineri, acuzîndu-l fără pic de decență, mahalagește, de ipocrizie, de ticăloșie, de lipsă de compasiune sau de „empatie” pe oricine căuta să discearnă și o altfel de cauză, alta decît cea a hazardului nefast și a incompetenței administrative, într-un moment cînd, vezi Doamne!, nu e momentul pentru așa ceva. Mă bucur că nu am notorietatea domnului Răzvan Codrescu sau a părintelui Savatie, să zicem, care au fost înjurați și bălăcăriți în fel și chip, fiindcă sigur mi-o furam și eu!
        Acum, calmînd spiritele, mă văd nevoit să constat din nou, cu tristețe, ceea ce prevedeam în postarea de sîmbătă, anume că foarte mulți nu au înțeles și nu vor înțelege nimic, căci ochii lor nu văd și urechile lor nu aud. Și dacă a judeca este un păcat, ce poate fi mai jalnic decît a judeca neînțelegînd?
        Nu e vorba aici de o înțelegere inițiatică în cine știe ce gnoze secrete, ci de lucruri elementare, de bun-simț creștin, să zicem. Oameni buni, cum ziceam (nu de la mine!), nimic nu este întîmplător, iar faptele, gîndurile și cuvintele noastre determină realitatea în care ne mișcăm în mod cvasi-absolut! Iar realitatea, că o credem sau nu, nu se limitează doar la cele văzute, ci este o îngemănare intimă între fizic și metafizic. Ba chiar, aș putea spune, mergînd pe temei biblic și creștin, dar și riscînd o etichetare nu tocmai măgulitoare din partea pozitiviștilor, că metafizicul, nevăzutul vine mai întîi, ca parte determinantă a văzutului. Adam și Eva au căzut mai întîi spiritual, iar consecințele fizice le suportăm cu toții și azi, fiecare în parte și toți la un loc. Cu acestea în gînd, a trage niște concluzii, din fapte concrete, că răul se poate petrece atunci cînd îl invoci chiar și în glumă, nu ține de coincidențe și nu înseamnă nici atitudine ipocrită, nici autistă față de suferințele celui de lîngă noi. Din contră, zic eu, este un cîștig, căci știm, din acel moment, cam ce și cum avem a face. Aș fi vrut să-i asigur pe toți suburbanii aceia că momentul unei minime reflecții poate fi oricînd, spre folosul tuturor și că asta nu-ți ecranează compasiunea față de victime. Și nu e vorba nici de pedeapsă divină, cum grăbit-ironic sau otrăvit spuneau unii, deoarece nu Dumnezeu pedepsește, ci depărtarea de El atrage asupra noastră toate nenorocirile. Fiindcă cu cît ne îndepărtăm mai mult de Izvorul Vieții și al Binelui, este la mintea cocoșului încotro ne îndreptăm!
        Da, este la latitudinea fiecăruia să adere la și să împărtășească ce valori dorește, căci dreptul persoanei la autodeterminare și la libertatea de exprimare este inalienabil. Însă, într-o epocă a supremației individului (nu a persoanei!), în care valoare fundamentală a devenit hedonismul, distracția (însoțită cel mai adesea de adjectivul „nevinovată”, mai ales cînd e vorba de niște copii de 14-15 ani deja nărăviți prin cluburi, cu concursul larg ar unor părinți nu foarte maturizați), iar libertatea absolută fără constrîngeri morale - adică libertinajul -, dezideratul clipei, este de la sine înțeles că cel ce ar cuteza o cît de mică observație asupra faptului că nu tot ce e permis este și folositor (dacă nu chiar mai rău) va fi linșat democratic, într-un dialog al surzilor. Deși el n-a încercat decît, în mod creștinesc, să-și mărturisească credința, după puteri, într-un anumit context dramatic. Nu să aplice etichete, adică să judece, ci, închizînd cercul ideii din introducere, să afirme cu toată compasiunea pentru necazul aproapelui, că cel ce fură nu e neapărat un hoț, dar că a fura este un păcat care, ca orice păcat, mare sau mic, atrage după sine, eufemistic vorbind, multe neplăceri.

Niciun comentariu: