15 aprilie 2007

"Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Această mărturisire de credinţă a Sf. Apostol Toma mi-a reînsufleţit adeseori propria-mi credinţă eşuată prin mlaştinile derizoriului şi prozaicului, m-a tras în sus cu o mână nevăzută din mocirla grijilor şi păcatelor zilnice, m-a adus la lumină din întunericul depărtării de Dumnezeu. Cataclismul căderii ne-a transformat în fiinţe cu precădere materiale şi materială a devenit şi raţiunea, ajunsă astfel incapabilă de a crede sau accepta fapte ce pot răsturna sau anula legile firii şi nu cred că altcineva ar fi putut avea alta reacţie în faţa evidenţei Minunii minunilor. Am încercat uneori un exerciţiu de imaginaţie, punându-mă în poziţia Tomei în momentul vederii Domnului Iisus şi, de fiecare dată, acelaşi cutremur mi-a străbătut întreaga fiinţă. Acelaşi fior, aceeaşi bucurie, aceeaşi smerenie. Câţi dintre noi nu se regăsesc în poziţia apostolului atunci când vine vorba de cel mai important eveniment din istoria lumii, Învierea Domnului? Căţi dintre noi nu au repetat aceste vorbe ale Tomei ce au valenţa unui strigăt al eliberării din cele mai crunte tenebre şi lanţuri ale firii.

6 aprilie

Soare.
Vinerea Mare

Privesc agitaţia iscată de apropierea Învierii Domnului şi mă întristez văzând cum această sărbătoare a devenit (ca toate, dealtfel) un prilej de exacerbare a spiritului şi activităţilor mercantile. Unde este reculegerea în faţa Patimilor Mântuitorului, unde este bucuria sfântă din noaptea Învierii? În ce cred oare aceşti oameni care par a fi goliţi de orice urmă de luare-aminte şi dreaptă socotinţă?

Nimic nou

Eram odată o mare,
Iar tu erai apa care mă umplea.
Undele tale, înfiorate,
Alergau tremurînd către maluri,
Plîngeau în tăcere pe ţărmuri,
Oglindeau neştiute-nălţimi înstelate.
Furtunile tale îmi tulburau adîncurile -
Nisipuri mişcătoare.
Dar acum apa a dispărut dintr-o dată
Şi am rămas uscat,
Ca o orbită goală
Privind infinitul.   (C.M.)

31 martie 2007

Nichita Stănescu ar fi împlinit azi 74 de ani. A fost o vreme când încercam, fără izbândă, să alcătuiesc muzici pe versurile lui şi ne miram, eu şi cei din trupă, cum de reuşeşte Alifantis în acest demers extrem de dificil. Poeziile lui Nichita, în marea lor majoritate, nu sunt deloc melodioase, în sensul că nu se pretează la transpuneri muzicale. Îţi trebuie multă muncă şi mult talent ca să poţi reuşi ceva care să gâdile urechile într-un mod plăcut.

Nichita Stănescu – Autoportret:

Eu nu sunt altceva decât

O pată de sânge

Care vorbeşte.

______

Un personaj

De câţiva ani, celui ce intră pe diverse forumuri şi stăruie ceva timp pe acolo, îi este aproape imposibil ca, la un moment dat, să nu facă cunoştinţă cu un personaj extrem de activ, neliniştit şi insistent, care propune subiecte de discuţie aiuritoare şi fără nici o finalitate aparentă. Ipochimenul respectiv aduce, încă de la primul contact, un aer dificil de respirat şi de asimilat pentru cei hălăduitori pe respectivele aşezăminte virtuale, cei mai mulţi fiind “specializaţi” în vorba goală, miştocară şi băşcălioasă. Mesajele revoluţionare din posturile încă nenumitului fac notă discordantă în flecăreala şi frivolitatea generale, reuşind, în cele mai dese cazuri şi într-un timp de la foarte scurt la scurt, anti-performanţa respingerii cvasi-generale, în ciuda faptului că individul cheamă la Comunicare şi la strategii de realizare a acesteia cu o exaltare şi un avânt neobosite.

M-am întrebat adesea ce nu merge şi unde este buba, incompatibilitatea. N-am aflat un răspuns, doar mi-am dat cu presupusul. Presupun, deci, ori că domnul respectiv este dus rău, n-are toate ţiglele pe casă, cum se zice acum, ori că n-are alternative din cauza surghiunirii sale din mediile ceva mai răsărite în care ar fi vrut să evolueze, ori că îşi alege prost adresanţii din nepricepere, astfel încât, cu mici excepţii, aceştia nu au calităţile cerute de demersul stimabilului. Stimabil care, având în vedere biografia-i bogată în ale scrisului, este de toata stima, de unde şi greu de crezut că ar putea, deci, pica în unele zone ale ariei mele de presupuneri. Înseamnă (tot deci), că vălurirea în care se nelinişteşte subiectul rândurilor mele cere nişte calităţi greu de găsit în oceanul eterogen şi cosmopolit al Internetului şi ar mai putea însemna şi faptul că imaginea şi strategiile de comunicare inedite şi cu iz de marcă înregistrată pe care încearcă să le dezvolte cu limbajul "insurgent", mobilizator, exaltat şi uşor ridicol sunt nepotrivite momentului, ele aducând cu teribilismele expirate ale adolescenţei bunicilor nostri (Tigrilor…!). Nu ştiu dacă domnul Ovidiu Bufnilă (na, că l-am deconspirat!) a avut până acum vreo izbândă în această iniţiativă solitară şi inedită de detectare a unor eventuale asperităţi în Universul ficţional vălurit şi văluritor (sic!) în care navighează, însă e clar că pavilionul ce-l arborează este al unui veşnic şi neobosit căutător al riscului şi nonconformismului.

Cometa McNaught văzută din Bucureşti

...

...

...

Masa de prânz

Luna văzută prin telescopul meu (2)

Pete solare 5.04.2006

Pete solare 3.04.2006

Luna văzută prin telescopul meu

Pete solare 31.03.2006

Cine eşti tu, străine? Din ce frânturi de infinit şi în umbra cărui fir de praf ai apărut pe calea vieţii? Cine îţi călăuzeşte paşii şovăielnici, venind de niciunde şi mergând spre nicăieri, cine îţi cunoaşte şi cine îţi preţuieşte misterul gândurilor? Amurgul cărui soare te îndeamnă la odihnă şi apăsarea cărei mâini o simţi pe umărul tău?

9 ianuarie 2005

Am fotografiat cometa Machholz lângă Pleiade şi sunt extrem de încântat de realizarea mea. E prima astrofotografie pe care o fac şi, având în vedere cu ce aparat am pozat, chiar a ieşit bine. Pentru curioşi, cometa e punctul verzui din centru.

22 noiembrie

Myrdal iubito,
Mă simt din ce în ce mai singur, apăsător de singur, inchis ca o gâză într-un borcan din care mi-e cu neputinţă să ies.
Nu ştiu dacă singurătatea este cea mai mare problemă a mea, cât mai ales tristeţea. Sunt copleşit de o tristeţe ce îmi pare fără margini, apăsătoare, ca o enormă greutate ce mă striveşte şi mă împiedică să respir. Şi nu ştiu cum voi scăpa de ea pentru că nu există ieşire din adâncul în care mă aflu.

Citesc în continuare vol. I din Jurnalul M.L. Nu-mi vine să cred ce războială intensă a fost în perioada aceea între Romania de “acasă” şi cea din Vest. Un roman poliţist este nepuntincios în a reda realitatea.

Aseară, plimbare în parc. Senzaţia că păşesc într-un sit arheologic. La tot pasul vestigii ale unei lumi apuse.

Bronzată, cu şuviţa hippie în păr, Roxana este de o frumuseţe radiantă. Baieţii întorc capul după ea, fetele o privesc critic şi parcă cu invidie.

Citesc jurnalul Monicăi Lovinescu şi mi se pare interesant să rememorez frânturi ale unui timp pe care l-am străbătut cu capul în nori. Multe nume cunoscute şi întâmplări de care auzeam pe la Europa Liberă sau Vocea Americii, însă fără să mă afecteze prea tare. La începutul anilor '80 eram un licean îndrăgostit, fluşturatec si superficial. Acum, citind Jurnalul, întâmplările din acea vreme îmi revin în minte: “scandalul” Meditaţiei Transcendentale, războiul din Malvine, “stocomanii”, situţia din Polonia, disidenţele interne, decretele stupide ale lui Ceauşescu etc. Păcat că am de lucru şi nu pot citi mai mult. În plus, referirile elogioase la adresa lui Liiceanu şi a carţii lui “Jurnalul de la Păltiniş”, pe care nu am apucat să o citesc în întregime, m-au incitat şi m-au determinat să reîncep lectura ei.

Vama Veche - 2004

Luni m-am întors de la Vama Veche. A fost o surpriză mai mult decât plăcută. O lume despre care nu ştiam că există. Libertate şi lipsa convenţionalului. Un loc unde fiecare face ce vrea fără ca ceilalţi să aibă ceva împotrivă. M-am îndrăgostit la prima vedere. Aştept proxima ocazie pentru a mă reîntoarce acolo. …Să dansez pe plajă la două noaptea…

___________

Azi, în anul de graţie 2007, părerile despre acel loc sunt mult mai aproape de punctul diametral opus. Vama Veche a devenit de fapt, ca majoritatea staţiunilor litorale, dar ceva mai abitir decât restul, un loc al rătăcirii şi căderii lumeşti. Adevărul este că lumea s-a schimbat şi vremurile când studenţii mergeau să-şi petreacă vacanţele la mânăstiri, riscând chiar şi închisoarea pentru asta, au trecut. Tinerii noştri riscă închisoarea drogându-se pe plajă la Vama Veche, iar chipul schimonosit al libertăţii -libertinajul cu toate accesoriile sale: dezmăţ sexual, rock, alcool- îi hipnotizează şi îi atrage ca pe gâze în jurul unui bec aprins în noapte.