...

Provocat de noua iniţiativă a preşedintelui Băsescu de legalizare a unor năravuri, dl. Răzvan Codrescu publică pe blogul său un foarte bun articol, sub titlul "Emancipare şi perversiune". Redau şi eu aici un mic fragment:
"Foarte des este invocat faptul că omul este făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”; dar cum pe Dumnezeu contemporaneitatea Îl ignoră, speculaţiile iau calea inversă: sînt înregistrate “obiectiv” datele imediate ale umanului şi apoi este reconstruită, cu o erudiţie dece­rebrată sau tendenţioasă, o imagine a divinului care să le suporte! Ca în vechiul păgînism, divinitatea este aproxi­mată, de fapt, după chipul şi asemănarea omului; nu teo-logia catalizează antropo-logia, ci cea din urmă o ajustea­ză procustian pe cea dintîi. Se face simţită ambiţia omului de a-şi înnobila teoretic degenerescenţa, fără să-şi pună problema “fundamentalistă” a profanărilor, pentru că, în fond, totul stă sub semnul desacralizării. Materialismul se deghizează în spiritualism, aşa cum Satana “se îmbracă în înger al luminii” (II Corinteni 11, 14). Sexualitatea “des­că­tuşată” ţine să cocheteze, cultural, cu Absolutul. Dar pentru această aberantă concomitenţă între “rai” şi sex există la români o vorbă pe cît de crudă, pe atît de lămu­ritoare...
De aceea nu pot decît să mă simt solidar, în această privinţă, cu “buna sălbăticie” a Ortodoxiei."

Tot articolul se găseste aici:
- partea I
- partea a II-a

Despre un alt fel de abandon

Chiar de la prima ochire, revista CoolGirl, subintitulată “Cea mai tare revistă pentru fete”, apare ca o publicaţie al cărei target îl constituie adolescentele, în special fetele sub 18 ani, minore adică. Atenţie mame! Nu cumpăraţi revista aceasta fiicelor dvs. decât dacă doriţi să le obişnuiţi, în cel mai pur stil actual, a fi preocupate mai ales de felul în care arată, de farduri, de vestimentaţia roză şi cât mai sexy, de băieţii macho, de discoteci şi distracţie şi de fericirile sexuale, adică să le transformaţi în fetiţe vesele, curvuliţe dezinhibate şi “orientate” care ştiu să-şi trăiască viaţa, piţipoance mai pe scurt, că tot e termenul la modă. Pentru aceasta vă ajut cu o trimitere, la sfârşitul acestui articol, către un blog în care apar câteva extrase de pe forumul acestei reviste, forum unde veţi găsi frecvent copile de 11-14 ani, aflate deci la vârstă la care, în mod normal, inocenţa ar trebui să fie încă la ea acasă şi buchia cărţii preocuparea de căpătâi, discutând agramat şi relaxat în special despre sex, dând dovadă de cunoştinţe avansate în domeniu mai ceva decât adulţii. Iar dacă uneori, vreunul din aceştia, rătăcit pe acolo, le mai adresează consternat câte o mustrare, copilele cu pricina nu se sfiesc a-l trata cu superioritate, dându-i chiar şi lecţii.

În situaţii de genul ăsta, adepţii noii “morale” a miserupismului* ar putea aduce următorul argument:

- Hm, şi ce-i cu asta? Evoluăm, nu mai suntem inapoiaţi ca pe vremea bunicii, când trebuia să te căsătoreşti virgină. Un om cu bun simţ ar răspunde că dacă a evolua înseamnă a omorî pe la 11-12 ani cea mai frumoasă perioadă a vieţii, copilăria, cu ochii ei mari şi întrebători şi a o arunca în mizeria concupiscenţei, a trivialului, sordidului şi a patimilor desfrânate atât de devreme, atunci mai va! Şi la ce bun să mai facem copii dacă le retezăm aripile îngereşti atunci când încă mai pot zbura?

Inocenţa este farmecul copilăriei, iar pierderea ei o mare dramă. Din păcate, mulţi părinţi consideră inocenţa un obstacol în calea emancipării, încurajându-şi deci copiii spre a căpăta, de la o vârstă cât mai fragedă, “abilităţile” adulţilor în cât mai diverse domenii. Ajungi astfel să vezi, de exemplu, copii care vorbesc şi se exprimă ca la uşa cortului, însoţiţi de hlizelile părinţilor sau copile de 7-8 ani care sunt încurajate de mamele lor să folosească tot felul de farduri şi podoabe pe motivul ca aşa e normal, că sunt fetiţe şi trebuie şi ele să “ştie”. Motivele unui asemenea comportament sunt diverse, mergând de la părerea superficială că aflând multe se realizează o educaţie modernă, în pas cu vremurile până la cea şi mai superficială, vehiculată de miserupiştii amintiţi, care afirmă că interdicţiile n-au nici un rost pentru că până la urma tot află. În esenţă este vorba de un alt fel de abandon familial a cărui primă cauză este depărtarea de credinţa şi de valorile reale care trebuie transmise noilor generaţii, considerate de unii ca fiind depăşite, coroborată cu părerea eronată că educaţia ar trebui să cadă pe umerii instituţiilor (grădiniţă, şcoală) sau ai bunicilor (din lipsă de timp!) şi mai ales cu comoditatea, dezinteresul, nepăsarea şi egoismul, pe scurt iresponsabilitatea. Părinţii iresponsabili uită cu seninătate de copilul căruia i-au dat viaţă, preocupaţi de a-şi trăi propria viaţă. Abandonat în faţa televizorului sau calculatorului, de cele mai multe ori fără nici un fel de supraveghere, acel copil suferă neştiut din cauza lipsei lor de interes şi afecţiune şi, debusolat şi fără îndrumare, se “educă” singur, adoptând valorile pe care le receptează de acolo. Refuzat de părinţi îşi suplineşte nevoia de dragoste cu surogatul “iubirii” servit din abundenţă atât pe internet cât şi pe toate canalele media, sexul, în care, cu timpul, devine “expert”.

Pentru a vă documenta, click aici.

* Pentru cei mai în vârstă: Miserupism – curent la modă, ai cărui adepţi fac apoximativ următoarea afirmaţie: “Mi se rupe-n paişpe de tot ce se întâmplă în jurul meu, îmi trăiesc viaţa!”

Divna Ljubojevic (Serbia)

„Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ne-ai născut nouă pe Hristos, mântuitorul sufletelor noastre.”
___________________________

Divna s-a născut la Belgrad în anul 1970. A început să cânte de mică şi a fost iniţiată în cântarea ortodoxă de la vârsta de 10 ani, după ce Maica Agnija i-a descoperit vocea la Mănăstirea Vavedenje. Considerând că darul Divnei de a cânta trebuie hrănit şi ghidat, Maica Agnija, ea însăşi o cântăreaţă de mare talent, a invitat-o pe Divna să vină să cânte rugăciuni Domnului alături de măicuţele din mănăstire. Astfel, visul micuţei a devenit realitate, iar vocaţia ei, stabilită pe viaţă. La vârsta de 17 ani, Divna s-a găsit în postura de dirijor pentru prima dată alături de grupul Mokranjac. Alături de acest cor, Divna a purtat o serie de reprezentaţii de succes, atât în ţară, cât şi peste hotare, şi a dirijat primul concert de Paşti ţinut la domul Catedralei Sf. Sava din Belgrad. Între 1989 şi 1991 Divna a fost dirijor al First Belgrade Singing Society, un grup sârbesc fondat în 1853, în slujba căruia au lucrat unii dintre cei mai importanţi compozitori şi dirijori sârbi. În calitate de cel mai tânăr dirijor din istoria celui mai vechi cor sârbesc, ea a concertat atât în ţară, cât şi în afara ţării - în Delphi, Cephalonia şi Karditsa. În paralel cu activitatea sa de dirijor şi cântăreaţă, Divna a absolvit Colegiul de Muzică Mokranjac din Belgrad şi Academia de Muzică Novi Sad. În timp ce studia şi învăţa de la colegii ei mai experimentaţi, Divna împărtăşea cunoştinţele ei cu prietenii şi colegii, astfel încât, alături de aceştia, a pus bazele corului MELODI, cor ce a reprezentat cel mai mare angajament din viaţa sa profesională. Trăind încă din copilărie în lumea muzicii, Divna posedă o mare experienţă şi abilitate de a transmite esenţa - respectiv aceea a unei fiinţe care cântă lui Dumnezeu. Alături de grupul MELODI, Divna este dirijor, compozitor şi solist. Despre muzica sa s-a spus că te atinge prin puritate, modestie şi fluenţă şi că impresionează prin culoarea captivantă a vocii şi claritatea tonului, foarte rar întâlnite, iar despre Divna compozitoarea s-a spus că neobişnuitele sale aranjări pun în valoare frumuseţea timpului şi demnitatea creştinismului ortodox şi cântecele mănăstireşti. (sursa: atitudineacrestina.wordpress.com)

PS

Am avut şi eu bucuria s-o ascult şi s-o văd pe Divna Ljubojevic, împreună cu corul Melodi, la Sala Palatului pe 29 mai 2008, cu ocazia unui festival de muzica ortodoxă bizantină. M-am gândit atunci că, probabil, aşa cântă îngerii în cer către Dumnezeu...

Tatiana Stepa

Menirea Tatianei Stepa în această lume a fost să ne rupă pentru câteva clipe de răutatea zilei spre a putea căuta în noi şi împrejurul nostru ceea ce ne apropie şi ne face mai umani: iubirea, căldura sufletului, duioşia, generozitatea, smerenia, altruismul, frumuseţea cuvântului şi gândul curat. Ascultându-i cântecele simţi cum toate acestea te cuprind şi te copleşesc. Ni le-a dăruit pe toate până la ultima suflare cu zâmbetul pe buze, chiar şi atunci când suferinţa i se citea desluşit pe chip. De aceea cred că la judecată, care iată, a şi venit, Domnul va găsi talantul ce i l-a încredinţat înmulţit aşa cum se cuvine şi o va socoti pe ea slugă bună şi credincioasă. Dumnezeu s-o ierte şi s-o primească întru bucuria Sa!

Haiku de la mare

Valuri şoptite -
Noaptea cerne-n clepsidră
Nisipul etern.   (C.M.)

Imitaţie de haiku

Ce departe sînt -
Privesc cerul cu stele:
Zadarnic visul.   (C.M.)

Oameni de urmat

Azi, profesorul Vasile Astărăstoae, presedintele Colegiului Medicilor din România şi rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi, personalitate ale cărei apariţii publice le urmăresc cu mare plăcere, interes şi nădejde ori de câte ori am ocazia. Dl. Astărăstoae a dat totdeauna dovadă de profesionalism, onestitate, demnitate şi, nu în ultimul rând, de mărturisire creştină, mai ales în acele cazuri ce ţineau de domeniul eticii medicale, cazuri dezbătute cu multă patimă în mass-media ultimilor ani, poziţiile sale curajoase situându-se în răspăr faţă de cele limitate, virulente şi vădit manipulatoare ale aşa-zişilor formatori de opinie, jurnaliştilor isterici, politicienilor obedienţi sau ong-igiştilor integraţionişti.
Consecvent acestor principii se pare că va fi şi în interviul ce se va publica în viitorul număr al revistei „Presa ortodoxă”. Un mic fragment din acest interviu, în care este evidenţiată afirmaţia profesorului Astărăstoae cum că „O.M.S.-ul introduce dictatura medicală” – făcând referire la aşa-zisa pandemie de gripă porcină - a apărut pe situl celor de la Război întru cuvânt, de unde îl preiau şi eu:
“Sunt câteva aspecte care ridică un semn de întrebare. În primul rând, că s-a declarat această pandemie într-o perioadă de criză economică. Or, în această perioadă se punea problema, mai ales în ţările donatoare, a fondurilor pe care acestea le alocă diferitelor instituţii internaţionale. […] O.M.S.-ul este acum un „colhoz” internaţional: în ultimii 25 de ani, s-a transformat într-o instituţie care îşi întreţine birocraţia proprie - ca şi Uniunea Europeană, ce merge pe acelaşi drum. Îşi ia măsuri de supravieţuire. […] Dacă vă aduceţi aminte scandalul din Taiwan, când au murit două milioane de oameni în încercarea O.M.S. de combatere a sifilisului. Este cazul din 1971, când au început tratamentul cu penicilină pentru sifilis. […] De fapt, O.M.S.-ul încearcă să introducă o dictatură medicală, ca şi sănătatea publică, care a început să încalce drepturile naturale ale omului, pentru că, vedeţi: a introdus carantina, a interzis libera circulaţie, a introdus vaccinarea obligatorie, s-a încălcat autonomia pacientului care nu poate refuza tratamentele obligatorii. Toate, pe acest principiu al siguranţei colectivităţii. Şi atunci O.M.S.-ul introduce, cred că e corect termenul, dictatura medicală .[…]”

Parintele Savatie Baştovoi: Hristos este acelaşi. Ce s-a schimbat?

Este uimitor cum oamenii îşi schimbă valorile de la generaţie la generaţie. Toate cuvintele cheie au fost răstălmăcite. Pace, iubire, curaj. Cuvîntul jertfă a fost scos cu desăvîrşire din uz, pentru că jertfa nu poate fi răstălmăcită. De aceea e mai bine nici să nu vorbeşti despre ea. Totul se cîştigă prin “pace”, prin “toleranţă”. Aşa este. Prin “toleranţa” noastră şi sîngele altora. Sîngele celor pe care nu-i ştim şi nici nu vrem să-i ştim. Pentru că am devenit fii ai acestui veac stăpînit de părintele minciunii şi ucigătorul de oameni diavol. Oamenii mor astăzi ca şi în cărţile de istorie ucişi de tirani, răpuşi de foame şi de boli. Numai că astăzi doar arareori mai auzi un glas care să-i mîngîie în numele lui Hristos. Creştinii au ajuns să se teamă să ia apărarea cuiva, iar asta ne arată că duhul fricii şi nu duhul dragostei ne călăuzeşte paşii.
Cu mai puţin de un secol în urmă în faţa terorii comuniste s-au ridicat 200.000 de clerici doar în Rusia şi au fost ucişi. Astăzi preoţii şi episcopii stau la masă cu tiranii şi-i laudă în adunări pentru un talger de linte. Alţii, mai mititei, mănîncă gunoaiele de sub această masă, dar le vorbesc oamenilor cu versete din Scriptură.
Hristos a spus: „Cercetaţi pe cei din temniţă, cercetaţi pe cei bolnavi”. Iar creştinii de azi nu doar că nu fac asta, ci nici măcar nu suferă să audă de existenţa întemniţaţilor şi a bolnavilor.
Atunci cînd cineva trîmbiţează în biserici că oameni demonizaţi ne otrăvesc şi ne îmbolnăvesc prin medicamente mincinoase, se găsesc creştini, atît dintre cei de jos, cît şi dintre cei de sus, care să înăbuşe glasurile salvatoare. Atunci cînd li se spune că oameni străini îi robesc prin cipurile demonice, mulţi se îndărătnicesc, pentru că se gîndesc doar la pielea lor. În sfîrşit, chiar dacă li se spune că un tiran bate, torturează şi omoară în numele legii şi asta nu e drept, ei nu se grăbesc să le ia apărarea celor ce pătimesc, ci tot pe tiran îl laudă.
Acesta este creştinismul spre care ne îndreptăm. Dar să nu ne amăgim. Hristos ieri şi azi şi în veac este acelaşi.

Sursa: blogul parintelui Savatie Baştovoi

Precizare

Pe blogul lui Claudiu Târziu a apărut un comentariu răutăcios care trimite spre blogul meu atunci când cineva ar da clic pe numele celui care îl semnează, un anume Aaron. Mă văd nevoit să precizez că nu eu sunt autorul acelui comentariu şi că, probabil, este vorba fie de o eroare aparută pe reţeaua Blogger, fie de o "mânărie", după cum s-a exprimat dl. Răzvan Codrescu atunci când şi domnia sa a păţit acelaşi lucru. De asememenea, vreau să-l asigur pe Claudiu Târziu de toată buna mea credinţă şi susţinere în ceea ce întreprinde.

Cătălin Mareş

Gheronda Iosif ne zâmbeşte de dincolo de moarte

Gheronda Iosif adormit.

În dimineaţa zile de miercuri, 1 Iulie, în jurul orei 2 şi jumătate, Gheronda Iosif a trecut la Domnul.
Gheronda Iosif s-a născut la 1 Iulie 1921, de ziua Sfinţilor Cosma şi Damian, care i-au fost protectori întreaga viaţă. După moartea Stareţului său, Gheron Iosif Isihastul, Gheronda Iosif s-a stabilit la Schitul Sfinţilor Doctori fără de arginţi. După cum vedem, aceiaşi Sfinţi Doctori Cosma şi Damian au hotărât ca, de praznicul lor, să-l ia la cer pe Gheronda Iosif.
În veci pomenirea !

Sursa aici şi aici.

Despre viaţa şi trecerea sa la Domnul, aici.

Sic transit...

Zilele astea, milioane de oameni de pe tot mapamondul suferă şi se lamentează, într-o isterie colectivă de proporţii, întreţinută cu multă dibăcie de toate canalele mass-media globaliste. Michel Jackson, „regele” muzicii pop a murit. Aidoma oricărui idol şi deopotrivă cu toate câte se află sub soare a împărtăşit şi el aceeaşi soartă, aceea a trecerii. Nu i-au fost de folos nici gloria, nici mulţimile ce-i cădeau la picioare ca în faţa unui dumnezeu, nici averea imensă, ci toate s-au unit în a da mărturie încă o dată că mărirea lumească nu aduce nemurire, ci e doar vânare de vânt.

Vezi şi: Scurta cugetare despre marirea si caderea stelei de dimineata precum şi comentariile.

Jabberwocky

În „Alice în Lumea Oglinzii”, Lewis Carroll are o mică poezie ciudată intitulată Jabberwocky.

De ce e ciudată? Pentru că autorul foloseşte, plin de umor, nişte cuvinte inventate de el, inexistente în limba engleză şi deci, fără echivalenţă în alte limbi. Totuşi, pentru a veni în întîmpinarea cititorilor şi a nu-i lăsa cu gura căscată, în cuprinsul povestirii are loc o conversaţie în care, la insistenţele Alisei, Humpty Dumpty îi tălmăceşte acesteia cuvintele cu probleme. Pornind de la aceste indicii, traducătorii din toate colţurile lumii s-au întrecut care mai de care în a-şi exersa imaginaţia şi bagajul lexical.

Căutînd pe net informaţii despre traduceri, am aflat dintr-o sursă nesigură că în limba română ar exista şase variante ale poeziei, plasîndu-ne astfel pe locul doi, după francezi, la numărul acestora. N-am reuşit să găsesc decît trei dintre ele: „Trăncăviciada” de Frida Papadache, „Bîzdîbocul” de Nina Cassian şi Jabberwockiada de Mirella Acsente.

Singura care mi-a plăcut mai mult a fost ultima variantă, Jabberwockiada. Problema este că traducătoarea, deşi îşi dă drumul la imaginaţie şi are unele găselniţe foarte izbutite, după părerea mea, nu respectă metrica. De asemenea, păstrarea numelor originale deranjează auditiv.

Cît despre celelalte două traduceri, pot spune că m-au cam dezamăgit. Mai bună mi s-a părut cea a Fridei Papadache, care este şi cea mai cunoscută, dar care exagerează cu cuvintele inventate, punîndu-le chiar şi acolo unde, în varianta originală, apar expresii uzuale englezeşti.

Astea fiind zise, iată că am izbutit să contribui şi eu la creşterea numărului de traduceri româneşti, realizînd varianta a şaptea. A fost destul de greu să păstrez metrica originalului, dar pănă la urmă am reuşit. Avînd în vedere ca Jabber înseamnă trăncăneală, am botezat-o Monstrolocul – monstru locvace, care trăncăneşte întruna (monstru + loc, la fel ca în cuvîntul ventriloc). Deci:

MONSTROLOCUL

Era-n gămiaz, şi sliplii sfîrci

Gherau rotund balans în ierb,

Fraznici erau cei ponostîrci,

Şi vorci murlau acerb.

“Bun fiu, păzea l-ăl Monstroloc!

Cu fălci ce-nhaţ, gheare ce-abund!

Feri de zăludul Zgripţuroc

Şi Harpiul fumibund!”

Dar el luă paloşul vortal

Pe zbir cătîndu-l îndelung -

Apoi se-opri lîng-un Pompom gri

Pe gînduri stînd prelung.

Şi-n timp ce-n aspros gînd stătea,

Ăl Monstroloc, cu ochi de jar,

Prin codrul întufos venea,

Bulburăcind sprinţar.

Un, doi! Un, doi! împlînt-adînc

Vortala-i pală sfic-sfichi!

Mort de-l lăsa, cu ţeasta-i grea

Galumfător veni.

„Ş-ai prăpădit pe Monstroloc?

Te-mbrăţişez fiu gladios!

Frumbloasă zi! Iahuu! Iahii!”

Sforcodăci voios.

Era-n gămiaz, şi sliplii sfîrci

Gherau rotund balans în ierb,

Fraznici erau cei ponostîrci,

Şi vorci murlau acerb.

______________________

Şi explicaţiile lui Humpty Dumpty:

Harpiu – creatură agilă, răpitoare, cu fălci muşcătoare, cu gîtul extensibil

Gladios – radios şi plin de glorie

Ponostîrc – pasăre ponosită, cu un pămătuf de pene mişcătoare

Gămiaz – ora 4 după-amiază, cand te apuci de gătit ceva pentru cină

Sforcodăci – combinaţie între a cotcodăci şi a sforăi

Frumbloasă – posibil un amestec între frumoasă şi fabuloasă

Fumibund – combinaţie între afumat şi furibund

Galumfător – Probabil o combinaţie între „galop” şi „trimfător”. Se foloseşte pentru a descrie un fel de trap la vale, cînd se ţine un picior mai în spate, depărtat de celălalt. Astfel, Galofantul are posibilitatea de a se opri mai repede.

Gherau – forau cu ghearele găuri rotunde, ca de sfredel, activitate specifică sfîrcilor. Faptul că gherau rotund ar putea părea un pleonasm, dar nu e aşa. Aici e vorba de un cuvînt de intărire, la fel cum spui "eu însumi".
Zgripţuroc – o pasăre disperată care trăieşte într-o pasiune perpetuă
Fraznic – fragil, mizerabil si jalnic
Murlau – mugeau şi urlau
Vorci – o specie de porci verzi
Sfic-sfichí – (cu accent pe ultimul i) – onomatopee referitoare, probabil, la tăieturi.
Sliplii – slinoşi şi supli (articulat)
Sfîrci – (numai la plural! - un sfîrc singur e o absurditate) - bursuci sfredelitori -o combinaţie între un bursuc, o şopîrlă şi un sfredel. Sunt nişte creaturi foarte curioase, işi fac cuiburile pe sub cadranele solare şi mănîncă numai brînză.
Întufos – întunecat si dens, stufos
Aspros – stare de spirit caracterizată prin voce aspră, maniere grosolane şi temperament ţîfnos
Ierb – iarba din jurul unui ceas solar care arată orele de ieri

______________________

Nota: Cînd am început traducerea nu ştiam decît varianta Fridei Papadache, pe celelalte două descoperindu-le ulterior.

______________________
Update:

Câteva explicaţii

Celor cu care am avut o conversaţie despre Martorii lui Iehova şi care erau tentaţi să creadă cele îndrugate de ei:

1. Dumnezeu este în lume prin lucrările sale şi prin energiile necreate, nu prin fiinţa sa (înţeleasă şi ca substanţă) care este mai presus de creaţie. "Mai presus" se înţelege nu simplist, cu sensul de loc în spaţiu, ci ca transcendenţă, adică dincolo de limitele lumii materiale. Chestia cu Dumnezeu prezent în toţi şi în toate se numeste panteism şi vine din spiritualitatea orientala. Acolo se zice ca spiritul suprem, Brahma, se găseşte în orice, atât în om, cât şi in măgar, bacterie sau piatra de pe drum. Pentru creştini asta este o erezie, căci dacă ar fi aşa toate s-ar împărtăşi din fiinţa lui Dumnezeu în mod nemijlocit şi atunci n-ar mai fi avut loc nici căderea omului cu lume cu tot, nici Întruparea şi jertfa răscumpărătoare a lui Hristos n-ar mai fi fost necesare. Căci, având în noi o părticică din Dumnezeu la propriu, aceasta, indiferent de "concentraţie", ar fi covârşit întru totul materia, aşa că nici păcate n-am mai fi putut săvârşi şi nici moartea nu ne-ar mai fi atins.
2. Dacă Hristos ar fi fost prima fiinţă creată, înseamnă că asta s-ar fi întâmplat în timp, deoarece creaţia nu are cum să existe din veşnicie. Sfântul Apostol Ioan spune că "la început era Cuvântul", adică la începutul lumii, la facerea ei Cuvântul era deja, iar Sfântul Apostol Iacov spune că la Dumnezeu "nu este schimbare sau umbră de mutare". Deci nu putem spune ca Dumnezeu a devenit Tată în timp. Sfântul Ioan Damaschin explică foarte pe înţelesul tuturor (celor ce au urechi de auzit): "Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul Care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată şi astfel s-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie"
3. Atunci când vor să arate că e diferenţă intre Dumnezeu şi Hristos martorii marşază pe ideea de închinare, adică numai lui Dumnezeu i se aduce închinare, iar făpturilor nu. Asta este adevarat, însă Noul Testament ne arată încă de la început dumnezeirea Fiului la Matei, cap. 4: "Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti". Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau."

Mică pledoarie

Sunt unii care, mânaţi de un soi de înţelegere mai anevoioasă a lucrurilor, consideră, în spiritul corect politic al vremurilor de azi, că atunci când îl evocăm pe Eliade, de exemplu, musai să amintim şi de simpatiile sale legionare din tinereţe. Asta pentru echidistanţă, susţin ei. De parcă, puse într-o balanţă, vederile lui de atunci ar atârna la fel de greu cu zecile de ani care au urmat, timp în care şi-a arătat adevărata măsură. Se uită, probabil, că Sfântul Pavel i-a prigonit pe primii creştini dintr-un exces de zel juvenil, dar asta nu l-a împiedicat să devină cel mai mare apostol al creştinătăţii şi să aibă parte de moarte mucenicească – încununare a unui demers total opus celui din tinereţe. Se pare că unii ca aceştia prezintă un soi de „fotofobie” selectivă, preferând întunecimile derizorii şi timpurii din biografiile celor vizaţi luminii pe care aceştia au răspândit-o ulterior. Cine a citit viaţa lui Valeriu Gafencu, deja propus pentru canonizare în BOR, sau a parinţilor Arsenie Papacioc ori Calciu-Dumitreasa ştie despre ce e vorba.
Fiind mai intâi de toate ortodox, departe de mine încercarea de a-l mitologiza pe Eliade punându-l alături de Apostolul Pavel. Prietenii ştiu de ce! Poate că exemplul ales nu e cel mai bun, dar nu asta e important. Ceea ce vreau să subliniez este că se încearcă, în unele medii, aruncarea unui soi de anatema asupra unor personalităţi marturisitoare până la jertfă ala Ortodoxiei pornind de la o perioadă controversată a trecutului lor, omiţându-se intenţionat ceea ce au devenit până în final. În trecutul legionar stă sfinţenia părinţilor Arsenie Papacioc şi Arsenie Boca (ultimul nici măcar n-a avut legături cu Mişcarea Legionară, dar se insinuează discret contrariul) sau moartea martirică a lui Valeriu Gafencu? În definitiv, până la un punct, toţi suntem prizonierii istoriei. Însă aceşti oameni aflaţi atunci sub vremi şi-au depăşit această limitare ulterior şi ar trebui cinstiţi pentru asta şi pentru ceea ce ne-au lăsat. Poate că Dumnezeu încă ne mai îndură şi pentru rugăciunile pe care ei I le-au adus. Nu contează cât bine au făcut şi încă mai fac, e mai important dosarul? Ştiu că anumite cercuri sunt deranjate pentru ca pe unii ca aceştia se sprijină curentul conservator din interiorul Ortodoxiei, cel care nu vede cu ochi buni lepădarea valorilor fundamentale ale acestui neam de către actualii potentaţi (şi nu numai). Potentaţi care, iresponsabili şi obedienţi, adevărate „cozi de topor ale Apusului” după cum i-a numit părintele Arsenie Boca, sunt locomotiva unui fenomen aflat pe cale de a se extinde şi prin care, chiar noi, românii, cu tradiţiile şi credinţa noastră am putea deveni nişte exponate în muzeele unei lumi căzute sub tăvălugul fundamentalismului democratic corect politic, din care a fost eradicată orice referire la sfinţenie. Să nu fie!

Varianta oficială a Sinodului

Sfântul Sinod a emis un comunicat cu privire la problema paşapoartelor biometrice, mult dezbătută în această perioadă. Iata textul comunicatului:

În şedinţa de lucru din ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod a adoptat, în unanimitate, hotărârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor paşapoarte electronice care includ date biometrice:
1. Ia act de scrisoarea nr. 638 din 28 ianuarie 2009 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresată Ministerului Administraţiei şi Internelor prin care se solicită o serie de precizări în legătură cu noile paşapoarte electronice care includ date biometrice. (vezi anexa 1).
De asemenea, ia act de lămuririle aduse prin adresa nr.3622071 din 5 februarie 2009 a Ministerului Administraţiei şi Internelor – Direcţia Generală de Paşapoarte (vezi anexa 2) din care rezultă două asigurări importante:
a. A avea un paşaport este un drept şi nu o obligaţie, paşaportul fiind un document eliberat la cerere pentru cei ce doresc să călătorească în afara spaţiului Uniunii Europene. Astfel, se deduce că cei care invocă obiecţii de conştiinţă sau motive religioase au libertatea să nu solicite acest nou tip de paşaport;
b. Fiecare cetăţean are dreptul de a cunoaşte în mod direct conţinutul datelor personale incluse în noul paşaport electronic care include date biometrice.
2. Constată că însăşi opinia Comisiei Europene exprimată, la 16 martie 2005, prin Grupul European pentru etica în ştiinţă şi noile tehnologii este împotriva implantării în corpul uman a cip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supravegherii ... ar putea fi folosite de către autorităţile statale, indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra altora” (pct. 6.4.4).
3. Întrucât unele persoane au reticenţe faţă de paşapoartele biometrice, se va interveni pe lângă instituţiile Statului Român (Preşedinţie, Parlament, Guvern) cu solicitarea de a se adopta măsurile necesare pentru modificarea şi completarea legislaţiei în vigoare prin extinderea prevederilor referitoare la cazuri de urgenţă (paşaport temporar) şi la cazuri când, din motive de conştiinţă sau religioase, persoana nu doreşte paşaport electronic care include date biometrice.
4. În viitor, orice iniţiativă de interes general bisericesc, care provine dintr-o eparhie, trebuie, mai întâi, analizată şi dezbătută la nivelul centrului eparhial şi al sinodului mitropolitan, iar apoi să fie înaintată Sfântului Sinod, spre dezbatere şi hotărâre.
5. Văzând tulburarea provocată de opiniile confuze şi contradictorii cu privire la noile paşapoarte biometrice, Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii şi credincioşii să rămână statornici în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului şi al morţii, să sporească în rugăciune şi fapte bune, vieţuind creştineşte în familie, mânăstire şi societate, fără a răspândi panică şi îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare. Astfel, Dumnezeu ne va lumina, ne va apăra de tot răul şi ne va ajuta să săvârşim binele.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române


Curat european!

Iată şi altă părere (la care ader şi eu) despre acest comunicat, pe blogul lui Claudiu Târziu

Sînt iarbă, mai simplu nu pot fi

 

 

Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
Şi dragostea şi-a mea viaţă.
Ca floarea pomului pe apă
Îmi curge somnul lin pe faţă.
Arată-mi-se-n vis un cîntec,
Îl cînt cum cîntă numai dorul:
„Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi,
Ia apa, dar să-mi laşi izvorul“.
„Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?“
Iubita parcă mă întreabă,
Iar eu, senin, răspundu-i parcă:
„Mă pregătesc de flori şi iarbă“.

Întîlnirea mea cu poetul Grigore Vieru s-a produs întîmplător şi abrupt, în autobuzul 117, direcţia Ferentari, în urmă cu vreo 10 ani. Cine călătoreşte în zonă cunoaşte cît de solicitat este acest traseu, fiind singura legătură cu oraşul a unui cartier sărac şi foarte populat.
Aşadar, înghesuială mare, disconfort, nervi, iritare. Lipit de mine, un bărbat în vîrstă, cu părul răvăşit, ducea nişte sacoşe grele şi încerca firesc, din politeţe şi atît cît se putea, să evite contactul lor cu picioarele celor din jur. L-am privit şi am recunoscut imediat chipul inconfundabil, pe care îl știam de la televizor. Ţin minte cum sentimentul meu de respect faţa de ceilalţi călători, pînă atunci difuz, deodată s-a coagulat în special în direcţia sa, amestecîndu-se însă cu cel de jenă faţă de situaţia penibilă în care era nevoit să se găsească. Poetul Grigore Vieru, marele patriot, suspinul sufletului românesc de peste Prut, om și el, ca toți oamenii, călătorea înghesuit şi neştiut într-un sordid autobuz de periferie. Și peste toate, la coborîre, cînd şi-a făcut puţin loc, deranjînd cu sacoşele tinerii ţigănoşi din uşă, care vorbeau tare şi scuipau seminţe, aceștia i-au strigat din urmă, a umilință, “băi Frankenstein!”.
Simpatia născută brusc de acea întîmplare cu gust amar mi-a trezit cumva dorinţa de a mi-l apropia. Aşa că l-am căutat, nu fizic, căci n-aş fi ştiut unde, cu toate că l-am mai zărit de cîteva ori în acelaşi autobuz, ci descoperindu-l în poeziile sale, care nu îmi erau chiar străine, dar nu le dădusem destulă atenţie pînă atunci. Mi-a fost dat să găsesc, astfel, căldura unor versuri-oglindă ale unui suflet simplu şi copilăresc uneori, alteori plin, profund şi treaz. Am aflat iubirea de ţară, neam şi limbă ca rană perpetuă, ce l-a însoţit de-a lungul vieţii, şi dorul după noi, cei din dreapta Prutului, cu tot aerul nostru superior, infatuat, dar care nu l-au dus în deznădejde. Am înţeles ce înseamnă patriotismul tare, dar discret, fără piepturi umflate şi lozinci, trăit firesc, între oameni, şi nu exhibat emfatic.
Poate că am privit şi încă mai privesc lucrurile cu naivitate, dar atît am înţeles eu despre Grigore Vieru. Şi aşa, în inocenţa mea pe care, de-ar veni cineva să mi-o spulbere, pierzînd-o, m-aş mîhni profund, nu am găsit altă asemănare care să-l reprezinte şi nici cuvînt prin care să-l cuprind, decît cele ale unei lacrimi. O lacrimă care, iată, azi a căzut pe pămîntul Basarabiei, marea lacrimă a istoriei noastre, prefăcîndu-se, aşa cum s-a închipuit pe sine mai-nainte, în iarbă.

Urmaşii lui Eminescu

Câţi oare îşi vor fi reamintit azi, 15 ianuarie, de Eminescu? Şi, din cei care au făcut-o, câţi vor mai fi păstrat vreo urmă de admiraţie pentru el? În economia noului veac, străină de orice temeinicie a valorii, Eminescu mai reprezintă fie doar un capitol enervant rătăcit în manualele elevilor, care, vrând-nevrând, trebuie să suporte plictisiţi lungi comentarii literare, inutile pe scara lor axiologică, fie vreun prilej de confruntare ideologică impudică, pro- sau anti-naţionalistă, între tabere obscure în intenţii şi opace în spirit.

E târziu şi inspiraţia nu îmi dă ghes, aşa că mă voi rezuma la acest fragment din Scrisoarea I, care, zic eu, spune multe despre noi, “mititeii” narcisişti, cei ce alcătuim posteritatea tristă a marelui nostru poet.

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Tot pe tema asta, un articol excelent al lui Răzvan Codrescu

Comunicat al Părintelui Iustin Pârvu

Este vremea muceniciei!

Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate - ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi - pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009

Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith

Arhimandritul Justin Pârvu

25 decembrie 2008

După părerea mea, cele mai frumoase cuvinte de Crăciun nu sunt nici urările, nici colindele, ci cele ale Troparului Naşterii Domnului, această nestemată a Ortodoxiei:

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se inchine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.

Postez şi eu un răspuns al dlui. Ovidiu Hurduzeu apărut pe blogul lui Răzvan Codrescu, răspuns venit ca reacţie la freventele acuze de legionarism aruncate, ignorant sau tendenţios, asupra celor ce au tăria de a-şi afirma credinţa ortodoxă şi patriotismul.

Despre "legionari"

Eticheta "legionar", aşa cum este folosită ea de elitele politic corecte, aparţine "economiei imaginarului". În spaţiul cultural românesc de astăzi, "legionarul" nu are nici un raport cu personajul istoric, este o entitate virtuală, echivalentul "rasistului", "fascistului", "anti-semitului", "homofobului", "bigotului", "xenofobului", "extremistu-lui" (am uitat ceva?) - termeni prin care noua stângă şi pseudodreapta îi acuză pe cei care se pronunţă împotriva globalizării şi apără valorile tradiţionale, pe toţi cei care pun pe primul plan ţara, neamul şi religia lor. În SUA, astfel de "epitete" li se aplică "patrioţilor", celor care susţin conceptul de "America first"; ei sunt în primul rând conservatorii tradiţionali (aceşti ADEVĂRAŢI conservatori americani se opun aventurilor imperiale în care au fost atrase SUA de către neoconservatorii din jurul preşedintelui). Iată că nici măcar în domeniul invectivelor "elitele" noastre nu sunt originale. (Când România se va umple de pakistanezi – şi acele vremuri nu sunt departe – veţi observa cum eticheta "legionar" va fi înlocuită cu cea de "rasist".) În prezent, "legionarul" circulă în România în chip de strigoi, un fel de incarnare supremă a răului. Cu cât este menţionat mai mult, cu atât "legionarul" este de negăsit. Cred că "legionarul" este un fel de "star negativ". În "star-sistemul" de astăzi persoana reală dispare sub personajul "televizual" care circulă în chip de "corp simbolic", de semn golit de conţinut. Dacă "star"-ul incarnează Binele – şi postmodernitatea nu acceptă decât pozitivitatea absolută –, "legionarul" (rasistul, homofobul etc.) întrupează Răul, un fel de diavol al lumii secularizate. Astăzi toată lumea râvneşte la statut de star şi se fereşte "ca de dracul" de "legionar", fiindcă nimeni nu vrea să fie legitimat ca un "incarnator" al Răului. Cred că datoria celor care înţeleg fenomenele contemporaneităţii este să iasă în spaţiul public, să demonteze fără teamă strategiile şi mecanismele de sorginte stângistă, de "diabolizare" a criticilor status quo-ului. Aş propune chiar nişte conferinţe sau mese rotunde pe această temă. Nu mai trebuie să stăm în defensivă, ci să ieşim la atac prin argumente solide...


Ovidiu Hurduzeu

Myrdal iubito,
Mult mă întristez văzând pe aproapele meu cum se iroseşte în goana după palpabil, înspăimântat de neînţelegere. Cum aş putea oare să-i ating inima şi să mă apropii de sufletul lui opac? Cum să pot sparge acea barieră nevăzută dătătoare de handicap spiritual care îl opreşte de la căutarea mai adâncă a celor de sub soare şi îl ţine captiv într-o lume a formelor fără fond, ca pe Saul inainte de drumul Damascului? Frica de implacabil îl macină şi îl îndepărtează în aşa măsură că nu mai e capabil nici măcar de un cuvânt, doar unul, izvorât din adâncurile înţelepciunii. Îl văd cum se dizolvă în neantul plăcerilor şi poftelor, paralizat de frică şi de rânjetul morţii, convins fiind că realitatea prezentă este ultima posibilă, şi nu pot face nimic pentru el. Se aruncă cu voluptate în oceanul patimilor, sperând (o, ce cuvânt înşelător!) ca de aici să-i vină o izbăvire spre care nu are nici umbră de nădejde şi eu stau şi-l privesc, pentru că n-am cuvânt bun pe care el să îl audă şi să-l priceapă.
Astfel, drama pe care el o trăieşte devine şi drama mea şi poate şi o parte a luptei mele, căci din iubire pentru el ar trebui să-mi vină această tristeţe de care aminteam la început. Şi atunci mă întreb dacă am dragoste sau sunt doar aramă sunătoare si chimval răsunator?

Iubiri...

            Mihaela avea vreo 3 ani, iar eu cam 5 şi ne jucam “de-a mama şi de-a tata”. Cum eu însă nu aveam tată, părinţii mei fiind divorţaţi, nu prea ştiam ce trebuie să fac, astfel că eram mai tot timpul certat. La un moment dat s-a mutat la bloc şi de atunci n-am mai văzut-o niciodată.

            Prin clasa întîi sau a doua a urmat Alina, o fetiţă brunetă, cu părul uşor cîrlionţat şi ochii negri şi mereu zîmbitori, pe care am aflat-o în Titan, unde locuia unchiul meu. Jucam “faţa” şi alergam prin tot cartierul ascunzîndu-ne după blocuri şi betoane. Uneori mă lua de mînă, trăgîndu-mă după ea în locurile mai ferite, unde credeam noi că nu ne vede nimeni şi acolo am simţit, pentru prima oară acel fior ciudat şi cu neputinţă de explicat la vremea de atunci, ce mă îmbia să rămînem ascunşi cît mai mult timp posibil. După o vreme, unchiul meu a divorţat şi s-a mutat, aşa că nici eu nu am mai avut drumuri pe acolo. Alina a rămas doar în amintirea mea, pentru că de atunci nu am mai vazut-o niciodată.

            Tot cam pe atunci a fost şi Raluca, colega de bancă din clasa a doua. Zvăpaiată şi băieţoasă, mereu cu gura pînă la urechi, prefera de multe ori să-şi prelungească drumul spre casă cu un ocol de vreo două staţii de autobuz, în amonte, pentru a mă conduce pînă în poartă. Iar eu, în nădejdea că va mai repeta excursia şi în ziua următoare, îi căram cavalereşte ghiozdanul în spate, aşezat peste al meu. În anul următor s-a mutat la altă şcoală şi de atunci n-am mai vazut-o niciodată.

            Spre sfîrşitul clasei a patra şi toată clasa a cincea am trăit prima mare dragoste a vieţii mele. O chema Alice , stătea în prima bancă şi avea caiete totdeauna îmbrăcate îngrijit în hîrtie albă, lucioasă şi cusute estetic cu aţă roşie pe margini. Mă uitam la ea pe furiş şi îmi băteam zi de zi capul pentru a găsi o metodă prin care s-o impresionez iremediabil. Deoarece nu se inventase încă schimbul de sandvişuri, singura care mi-a trecut prin cap a fost aceea a bileţelului. Pe care i l-am strecurat în penar cu mînă tremurîndă, într-un act de suprem curaj şi pe care mi l-a rupt în faţă, umilindu-mă cu zămbetul pe buze, în prezenţa altor colegi. Întîmplarea m-a cam descurajat, aşa că m-am retras în lumea viselor. Culmea bărbăţiei la vîrsta aceea era să ai bicicletă Pegas cu şa lungă, “tunată” cu tot felul de beculeţe şi brizbrizuri colorate. Eu nu aveam, dar visam să am. Şi visam că sîmbăta seara, cînd ieşeam de la cor, o luam pe bicicletă şi o plimbam în văzul tuturor, dispărînd apoi din peisaj, împreună, lăsîndu-i pe toţi să moară de ciudă. Am aflat apoi că Alice avea prieten şi nu unul orişicare. Radu era cu un an mai mare, într-a şasea, avea gaşcă si fuma. Pentru că nu doar eu eram îndrăgostit de ea, ci şi majoritatea băieţilor din clasă, am alcătuit atunci o monstruoasă coaliţie în vederea aplicării unei bine-meritate corecţii corporale prietenului şi găştii lui. Diferenţei de vîrstă îi opuneam surpriza unei ambuscade şi echipamentul de protecţie care cuprindea cate un manual cartonat, cum nu mai există azi, băgat pe sub haine în dreptul pieptului. Totul era pus la punct, mai trebuia doar să apară ocazia. Care, din fericire, n-a apărut. Febra a trecut încet-încet şi sentimentele s-au diluat treptat sub influenţa altor stimuli. A trecut şi gimnaziul iar pe Alice n-am mai vazut-o niciodată.

            Gabi era blondă, subţirică şi foarte bună la limba engleză, cînta la cor la vocea întîi şi îi plăcea Abba. Îmi imaginam că i-ar fi stat bine în haine romantice de sfîrşit de secol XIX, în rochie lungă şi cu pălărie cu boruri largi şi nădăjduiam să mă privească măcar o dată cu ceva mai mult interes decît cel manifestat pentru stîlpul de beton de la marginea trotuarului. Alina (nu cea deja amintită mai sus) era mai înaltă decît mine şi avea o ocupaţie inutilă şi bizară pentru sistemul meu de valori de la acea dată: scria poezii. De aceea, vitejiile mele de chiulangiu prin Cişmigiu, cu care speram s-o dau gata, n-au părut s-o impresioneze, aşa că am renunţat. Nici pe ele nu le-am mai văzut vreodată după terminarea clasei a opta.

            În vara lui ’76 m-am mutat la bloc, dar de Angelica, vecina mea de palier o să povestesc poate altă dată, pentru că treaba a fost mult mai serioasă şi s-a întins în timp.

            O vară întreagă am petrecut-o cu Giulia, mai mare decăt mine cu 3 sau 4 ani, de care nu mai ştiu cum m-am împrietenit. Mi-aduc aminte doar că mergeam la multe filme şi jucam badminton în parcare. Apoi, după vreun an a terminat liceul, s-a măritat şi n-am mai văzut-o niciodată.

            Primul meu an de liceu a fost foarte anost şi neinteresant, singurul lucru bun fiind bicicleta Pegas cu şa lungă, normal, pe care am primit-o ca răsplată pentru reuşita la treapta întîi şi care şi-a arătat utilitatea în vacanţa de vară ce a urmat. Într-o seară de august, plimbîndu-mă cu un prieten, am zărit două fete, una blondă şi una brunetă, aflate şi ele pe biciclete, ca şi noi. Mie mi-a plăcut cea brunetă, Simona, de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Din păcate ea n-a răspuns la amoarea mea şi într-una din zile, probabil din cauza insistenţelor mele, m-am lovit cu barbia (nu prea tare, ce-i drept) de un pumn al unui baiat din blocul în care locuia. Dar tot am continuat să sper. Pentru ea am inventat şi un alfabet secret, pe care îl mai ţin minte parţial şi pe care îl foloseam să-mi notez toate angoasele izvorîte din dragostea ascunsă ce mă măcina. După acea vacanţă nici pe ea n-am mai vazut-o vreodată, dar am continuat s-o iubesc toată clasa a zecea.

Va urma (poate)

“Viaţa-i viaţă, da-i şi multă nălucire-n jur!” zicea ţăranul lui Ernest Bernea. Mulţi au văzut în aceste cuvinte o formulare autohtonă a rostirii lui Evdokimov, după care “Nu noi trăim taina, taina ne trăieşte pe noi” si au tălmăcit această “nălucire” ca fiind corola de minuni a lumii ce trancende aparenţa, senzorialul, acel nepătruns ontologic acceptat cu seninătate şi naturaleţe de ţăranul mioritic, neîncrâncenat în scormonirea luciferică a ascunzişurilor ultime ale existenţei.
Nimic de zis, e foarte posibil să fie aşa. Sunt interpretări date de persoane obişnuite cu sensurile adânci ale cuvintelor. În ceea ce mă priveşte, atunci când am auzit acest citat, mi s-a înfăţişat ochilor minţii un om mult mai aproape de trăirea directă, fără ocolişuri, un român verde care nu se încurcă cu înţelesurile metafizice şi metaforice, un ţăran de la coarnele plugului sau sprijinit în coada coasei, murdar pe picioare, si care-şi trage cumva mai pe spate pălăria atunci cand dă să zică una mai şugubeaţă. În opoziţie cu viaţa ca viaţă, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o trăia el, firesc, cu rănduiala ei ancestrală, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu necazurile dar şi cu frumuseţea ei inefabilă, ţăranul nostru aşeza nălucirea, tradusă în limbajul modern ca iluzie şi înşelare.
Riscând să fiu acuzat de păşunism reminiscent, mărturisesc faptul că mă aflu în ceata celor ce cred că satul românesc încă mai păstrează, pe alocuri, valori ancestrale sănătoase, în ciuda vremurilor tulburi, amestecate şi aiuritoare pe care le trăim. Şi dacă acum se mai găsesc acolo astfel de fărâme, darmite în perioada interbelică, atunci când tăvălugurile ideologice încă nu alteraseră iresponsabil şi incurabil ambianţa, cu atât mai vârtos s-or fi găsit. Aşa că acel ţaran avea toată autoritatea, ca să zic aşa, să rostească acele cuvinte, căci ştia el ce ştia.
Azi însă, când nălucirea s-a întins ca un cancer în toate cele patru zări, iar oamenii, bieţii de ei, se lasă amăgiţi cu toţii de cioburi colorate, aruncând mărgăritarele porcilor, nu se mai poate spune că e multă. Atunci era multă, acum e covârşitoare.

Părintele Burducea

Bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, avea o vorbă atunci când se referea la cineva duplicitar. Zicea că e "ca părintele Burducea, când cu steaua, când cu crucea!" La început, mic fiind şi naiv, credeam că părintele respectiv umbla cu Steaua de Crăciun. Abia când am crescut mi-a picat fisa.
Acu', dacă acest părinte o fi existat sau nu în realitate, n-am de unde şti, cu toate că la şcoală ni s-a spus că orice legendă are şi un sâmbure de adevăr. Nici dacă steaua aia era cea evreiască, cu şase colţuri sau cea roşie, comunistă, n-am aflat. Am constatat doar că astfel de specimene fac umbră pământului de când e lumea şi vor mai face până la sfârşitul ei. Dar şi ăsta este deja un truism şi, deci, n-ar trebui să mă tulbure prea tare.
Partea naşpa este atunci când aceşti Burduci se apucă să slujească cele sfinte, pentru că, "nehotărâţi" cum sunt, nu se vor mulţumi doar cu atât, ci vor sluji şi lui Mamona şi celor asemenea lui. Încercând să mulţumească doi stăpâni, “sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui” astfel că, nimic nu vor face cu temeinicie şi oricum ar da-o, nimic nu le va reuşi, nici măcar în parte, decât doar nedeplinătatea. Cam asta am observat eu citind un interviu cu un ierarh ortodox de peste Prut . Se străduia Prea Sfinţitul să împace cele de neîmpăcat cu o osârdie pe care doar incoerenţa şi confuzia ideilor şi limbajului o mai depăşeau. Nu-l cunosc pe respectivul ierarh, nici nu am auzit prea multe despre dânsul, însă imaginea pe care mi-a creat-o a fost nu aceea a unui înţelept şi vrednic slujitor, demn de treapta preoţească înaltă în care se afla, ci a unui slujbas năduşit şi neiscusit, care, după ce a încurcat borcanele, se căzneşte din răsputeri, dar fără succes, să iasă basma curată în faţa celor ce-i arată că a greşit.
Să-mi fie iertat că un mucos ca mine, în loc de a-mi vedea bârna din ochiul meu mă apuc, împotriva oricărei smerenii, să critic un ierarh ortodox. Departe de mine gândul de a mă socoti cu ceva deasupra Prea Sfinţiei Sale, Doamne fereşte! Mă întristează, însă, faptul că un om chemat să păstorească turma Domnului şi să fie ca o făclie veşnic aprinsă pentru călăuzirea credincioşilor pe calea dreptei credinţe face astfel de afirmaţii ca cele din interviul respectiv, demne doar de activiştii şi cozile de topor din regimul comunist. Dar să nu uit că în Basarabia încă este la putere un partid comunist şi că preşedintele este un simpatizant al lui Lenin, cum reiese şi din articol. Aşa că, o fi având Prea Sfinţitul motivele sale de a naviga în două luntre deodată. Numai să nu le scufunde pe amândouă. De una din ele n-ar fi mare pagubă, însă cealaltă este madular al Bisericii lui Hristos.

Care creştinism?

Majoritatea sectarilor, atunci când sunt întrebaţi de ce “biserică” aparţin, ocolesc un răspuns tranşant afirmând cu un zâmbet abia schiţat şi uşor superior că sunt “creştini”. Toate bune şi frumoase, însă ce nu ştiu ei (sau poate doar se prefac) este că de multă vreme Creştinismul nu mai este acea Cale a mântuirii arătată nouă de Hristos şi propovăduită de Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Azi, prin Creştinism înţelegem acea sumă de credinţe, căi spirituale şi norme morale care au la bază învăţăturile Mântuitorului, schimonosite însă în fel şi chip de o sumedenie de teologi, iniţiaţi şi trimişi ai unui dumnezeu străin.
“Creştine” se pretind o multitudine de organizaţii şi grupuri de interese din toate zonele de activitate, dar care, prin ideile pe care le propagă şi activităţile pe care le susţin numai creştine nu sunt. Un exemplu simplu ar fi acele partide politice ce au în titulatură vocabula “creştin”. Faptul că, prin definiţie, scopul oricărui partid politic într-un stat este accederea la putere şi că această putere se obţine mai puţin pe căi politice şi mai degrabă politicianiste şi machiavelice, sau dacă ne gândim la comparaţia populară dintre politică şi cea mai veche meserie din lume, vedem imediat zona în care se plasează acel partid, departe de tot ce ar fi trebuit sa fie legătura sa cu normele creştine.
“Creştine” sunt şi ecumenismul şi toate forurile care îl coordoneaza şi îl propagă, precum “creştini” se prezintă a fi şi toţi acei militanţi, politicieni, jurnalişti sau chiar oameni ai Bisericii, care cu meşteşug şi miere în glas vorbesc tuturor celor mai puţin avizaţi şi credulilor despre bisericile surori, unitatea credinţei şi necesitatea înfăptuirii ei, despre toleranţă şi împăcare, despre nevoia de modernizare şi aliniere la normele contemporane. Norme care “în treacăt” fie spus, nu au nimic de-a face cu Creştinismul.
“Creştini”, din pacate, sunt şi cei mai multi fraţi ai noştri ce se declară ortodocşi, dar care au legatură cu Biserica din an în Paşte, după vorba românească. Oameni de bine, dar creştini de conjunctura, ortodocşi în remisie, masă de manevră a propovăduitorilor ereziei ereziilor, cu credinţa diluată şi confuză şi tocmai de aceea grabnici aplecători de ureche atunci când li se servesc vorbe frumoase şi idealuri înălţătoare, în spirit ecumenist şi modernist.
Şi atunci, dacă aproape tot ce înseamnă azi creştin şi Creştinism este distorsionat, atrofiat până la dispariţie, cu ce rămânem? Raspunsul nu poate fi decât unul: Ortodoxia! S-o păstrăm deci, cu credinţă tare!

Adăugire:
Ce am încercat eu să scot în evidenţă sunt capcanele "creştinismului" aşa cum e el înţeles de o foarte mare parte a celor ce fiinţează în acest spaţiu cultural, social şi istoric şi care pot aduce multă vătămare dacă nu sunt cunoscute sau măcar conştientizate. Am întâlnit multă lume care, atunci când vine vorba de Biserică, se lansează în tot felul de acuze, care denotă o profundă necunoaştere. Aproape toţi amestecă fără discernamânt şi cu naivitate cruciadele, Inchiziţia, corupţia clerului, discriminarea femeilor, arderile pe rug, anacronismul şi altele asemenea ca reprezentând, în concepţia lor, trăsăturile Bisericii şi ale Creştinismului. Dar nu şi-au pus niciodată întrebarea "care biserică?" Din lipsa unei minime culturi religioase majoritatea consideră că diferenţa majoră dintre catolici şi ortodocşi este felul în care îşi fac semnul crucii, de la stânga la dreapta sau invers. Astfel că, unirea mult trâmbiţată de exponenţii ecumenismului e privită ca un fapt pozitiv şi aşteptată cu multă nerăbdare şi entuziasm, pentru că trebuie să trecem, nu-i aşa, peste toate diferenţele astea fără nici un fel de importanţă, ţinute doar de popi.
N-aş vrea, deci, să se înţeleaga din ce am scris că nu e bine să ne numim creştini, ci că trebuie să avem grijă ce înţeleg prin acest cuvânt cei ce şi-l asumă. Au ei acel fior mărturisitor şi apărător al credinţei drepte, creştin-ortodoxe, faţă de care nu trebuie făcut nici un compromis, după învăţăturile sfinţilor şi mucenicilor? Sau sunt doar arame sunătoare?

“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa , voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3,20)

Într-una din zilele din urmă, o pană de internet m-a determinat să folosesc computerul unui adolescent. Calculatorul era pornit şi de pe ecran mă privea plictisit şi ciufulit, cu pieptul bărbăteşte dezgolit, dar fardat şi efeminat, un personaj de prin eclectica lume a rock-ului, incontestabil o vedetă. Totodată, din difuzoare răzbatea o muzică zgomotoasă din aceeaşi tabără cu cel de pe ecran, însă la un volum acceptabil. Am crezut că se va termina curând, dar, he-he, n-a fost chiar aşa. Dacă la început n-am avut nici o problemă, după puţin timp situaţia s-a schimbat şi am simţit nevoia să reduc volumul. Câteva minute a fost parcă iar ok, apoi din nou vacarmul a reapărut. Zgomotele s-au transformat la un moment dat în urlete, apoi în nişte gemete ritmate. A urmat un “blues” dureros, pentru recuperare, după care gălăgia s-a pornit cu un avânt şi mai mare. Strigau bieţii oameni de ziceai că îi strânge cineva cu o menghină de parţile sensibile, altfel nu se justificau acele ţipete, cele mai multe de o frecvenţă destul de înaltă. “Concertul” a continuat în aceeaşi notă tot timpul pe care l-am petrecut la calculator, şi chiar şi la plecare muzica încă mai avea mult până la sfârşit, după cum am putut observa din lista interminabilă afişată în fereastra winamp-ului.
Pentru a nu părea ipocrit în faţa celor ce mă cunosc trebuie sa precizez că odată, cu mulţi ani în urmă, cam vreo 20, eram şi eu aproximativ la fel cu adolescentul de care aminteam. Pletos, rebel, implicat în ce se putea atunci şi “descuiat”. Ascultam rock de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, eram basist într-o trupă şi purtam haine scandaloase pentru vremurile acelea. Petreceam mult timp împreună cu prietenii mei, legaţi de o sumă de preocupari şi interese comune, prima dintre ele fiind muzica, fireşte. Practicam o disidenţă ascunsă, discutam multă filosofie naivă şi incongruentă şi ne întrebam ce e de făcut. Dezavuam religia, mai ales pe cea creştină, dar ne făuream totuşi dumnezei închipuiţi şi limitaţi la puterile noastre de înţelegere. Veneram occidentul şi, din lipsa unor repere morale autentice, ne raportam la modele adoptate dinafară, în special din sfera muzicii rock sau a mişcării “Flower power”. Tânjeam dupa libertate, dar o înţelegeam mai degrabă ca libertinaj. Toată atitudinea mea şi a lor era expresia mai mult sau mai puţin făţişă a unui strigat de revolta, înăbuşit şi reprimat, în faţa frustrărilor unei tinereţi încătuşate şi fără orizonturi.
Vremea a trecut, însă nu vreau să analizez acum ce anume m-a determinat să mă schimb şi să nu mai fiu cum eram. Prin evocările mele am vrut doar să fac un portret robot al rockerului de atunci, descriere care este încă valabilă şi va mai fi, probabil, multă vreme. Un rocker, în general, are o conştiinţă mai sensibilă şi, într-o societate ca cea de azi, excesiv materialistă şi concurenţială, lipsa de sens îi apare mult mai pregnant, iar absenţa reperelor solide îl pot purta spre o criză de identitate sau inadaptare. Doreşte să compenseze şi să fie altfel, dar felul în care ajunge la acest lucru este prin imitaţie. Iar faptul că imită denotă o bază instabilă şi nefundată, pentru că operează cu noţiuni împrumutate ce nu le stăpâneşte pe deplin, nefiind specifice eului său. Şi tocmai de aceea periculoase. Induce în eroare afişând un aer de siguranţă, nonconformist şi protestatar, o coajă de fapt, fără corespondenţă cu interiorul măcinat de confuzie şi nonsens. Poate că este mai conştient decât alţii că totul este deşertaciune şi vânare de vânt şi tocmai de aceea recurge la o viaţă fără profunzime, dar plină de extreme. În definitiv, este un suflet chinuit ce a rătăcit drumul şi care caută cu disperare un adăpost. Adăpost pe care îl gaseşte în spatele zidului zgomotos, impenetrabil, delirant şi halucinant al muzicii rock.
Oare cum va mai auzi el, ascuns după acest zid de piatră, la timpul potrivit, chemarea lui Hristos, cum va mai reuşi să distingă prin vuietul tobelor şi al chitarelor şi prin uraganul nemilos al decibelilor glasul discret şi duios al Domnului? Întrebarea aceasta m-a urmărit în tot restul zilei respective.

Un ministru de şcoală nouă

Când, într-o discuţie despre precaritatea educaţiei şcolare, lăsând duhul Ortodoxiei de-o parte, am spus despre ministrul Adomniţei că e un dobitoc şi că ce visează noaptea dă fuga la Guvern a doua zi să transforme în proiect de lege, cei din jur au rămas cam nedumeriţi. Le-am explicat apoi că îmi bazez afirmaţia pe faptul că, într-un talk-show, sus-numitul ministru a  pledat, în spiritul modern, descuiat şi avântat reformator ce doreşte a şi-l atribui, pentru instituţionalizarea obligatorie a copiilor de la 3 ani în viitorul imediat şi de la zero ani în perspectivă. Argumentele mele, în care susţineam că o astfel măsură aberantă are ca scop îndepărtarea copilului şi a viitorului adult de familie, de “cei 7 ani de-acasă” şi de valorile tradiţionale în vederea transformării lui într-un pion materialist pe eşichierul globalizat s-au lovit de frontul comun al părerii că spun astea deoarece  am eu o “problema” cu religia şi o gândire ideologizată, de tip comunist.

Trecând peste asocierea oximoronica a religiei cu comunismul, faptul că tocmai acesta din urmă a fost invocat în sensul firesc negativ şi nedorit în opoziţie cu vederile revoluţionare ale ministrului în cauză m-a făcut să-mi dau seama că partenerii mei de discuţie nu cunoşteau amănuntul că însăşi orânduirea menţionată a recurs la experimente de acest fel. Probabil că puţini ştiu, incluzându-l aici şi pe dl. Adomniţei, de încercările de înăbuşire a intimităţii familiei şi de “fabricile de copii” preconizate a lua fiinţă în perioada Stalin, urmare firească a doctrinei comuniste, cu radacini încă de la Marx, care vedea în modul de viaţă burghez şi în valorile promovate de familia tradiţională impedimente majore spre făurirea omului nou.

Lacunele şi suficienţa ministrului în cauză (evidente pe parcursul întregului său mandat) mi se par pe deplin justificate şi "folositoare" în contextul actual, el nefiind decât încă o unealtă habarnistă, dar plină de veleităţi şi dorinţă de afirmare, aflată în slujba unui Moloh resuscitat şi reciclat la şcoala de cadre a totalitarismului modern. Astfel de oameni sunt necesari pentru îndeplinirea scopului la fel cum şi comunismul s-a folosit tot de personaje ca cele de teapa domniei sale pentru impunerea sa. Aşa că noua perlă emisă de Onor dl. Ministru cum că religia este o poveste care trebuiespusă până la 14 ani n-ar trebui să mai mire pe nimeni. La fel şi revenirea asupra spuselor respective. Revenire dirijată probabil din partea mai marilor ce se pregătesc de alegeri şi care ştiu că un atac făţiş asupra religiei nu dă bine, mai ales într-un an electoral.

Toleranţă versus îngăduinţă

Trebuie să spun că prima dată am aflat că aceşti doi termeni, aparent sinonimi, pot fi puşi în antiteză ascultând o conferinţă cu Dan Puric. Ulterior, un frate de la “Război întru Cuvânt” mi-a scris că ar fi auzit-o mai demult la pictorul Sorin Dumitrescu. Nu cred, însă, că are vreo importanţă paternitatea acestei distincţii, ea având, desigur, rădăcini în învăţătura lui Hristos şi a sfinţilor şi părinţilor Bisericii. În conferinţa de care aminteam, actorul, analizând de pe poziţii ortodoxe ideologia corectitudinii politice şi toleranţa pe care aceasta o propovăduieşte cam faţă de orice sau oricine îşi atribuie un statut de minoritate şi exprimându-şi îngrijorarea cu privire la grabnica expansiune a ei în toate mediile sociale şi politice, precum şi, subtil, în mentalitatea omului de rând, secularizat şi dezduhovnicit, preocupat mai degrabă de asigurarea confortului şi a liniştii proprii decât de neliniştile metafizice şi, deci, mai puţin perspicace în a sesiza capcanele şi pericolele ce o însoţesc, a spus aproximativ: “În Ortodoxie nu există toleranţă, ci îngăduinţă”. Bine-nţeles, referirea nu avea ca obiect minorităţile rasiale sau etnice, ci avea ca centru de interes acele minorităţi fals create şi definite de societatea modernă, grav decăzută din punct de vedere axiologic.
Afirmaţia lui m-a făcut mai atent şi mi-a pus în mişcare căteva rotiţe ale gândirii. Mi-am dat astfel seama că marele adevăr aflat în spatele acestor spuse rezidă în felul în care Ortodoxia priveşte viaţa şi relaţiile dintre oameni, îngăduinţa fiind, în primul rând, un apanaj al dragostei lui Dumnezeu faţă de noi şi a fiecăruia faţă de semenul său în virtutea poruncii Mântuitorului de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Îl iubesc cu adevărat pe cel de lângă mine doar dacă am şi înţelegere şi îngăduinţă atunci când greşeşte sau când este în neputinţe şi patimi, aşa cum şi faţă de mine sunt îngăduitor şi grabnic găsesc scuze şi justificări pentru a mă îndreptăţi în toate căderile şi păcatele ce le săvârşesc. Îngăduinţa se însoţeşte adeseori cu mila creştină şi este mâna întinsă aproapelui, până la o vreme, pentru a-l ajuta să se ridice din groapa păcatului, a-l responsabiliza şi a-i trezi conştiinţa, un catalizator spre lepădarea poverii de pe umerii lui si depăşirii cauzelor care i-au suit-o acolo. Cel ce îngăduie se face, într-un fel, împreună pătimitor celui căzut, spre uşurarea lui pe drumul de îndreptare.

În opoziţie, toleranţa, aşa cum este astăzi înţeleasă şi promovată, apare impersonală, rece, se poate tâlcui şi ca nepăsare şi asimila cu indiferenţa. În sprijinul ei nu este invocată nicicând dragostea faţă de semeni, ci eliberarea de convenţiile morale şi sociale considerate depăşite, proprii unor epoci revolute. Este expresia inversării valorilor şi a nihilismului, a relativizării şi a unui soi de individualism “miserupist” ce se cuibăreşte încet-încet în conştiinţa omului contemporan. Spre deosebire de îngăduinţă, a cărei finalitate este ridicarea din păcat, neavând, deci, un caracter perpetuu, ea sfârşindu-se atunci când îşi atinge ţelul sau când cel asupra căruia se răsfrânge stăruie cu bună ştiinţă în păcat sau refuză să se îndrepte, toleranţa nu are un scop pedagogic, nu este o “învăţătura de minte” pentru cel tolerat, el rămânând şi pe mai departe circumscris minorităţii sale fără mustrări de conştiinţă, fără război interior. Atât cel tolerat, cât şi cel ce tolerează îşi asumă ca atare şi deopotrivă fatalitatea care i-a adus în aceste posturi, nefiind capabili de a întrevedea o ieşire, închizându-se astfel fiecare în propriul său cerc vicios cu mulţumire de sine. Simbioza creştină ca lucrare dimpreună spre mântuire, specifică îngăduinţei, este înlocuită de o realitate nivelatoare, părtaşă la păcat.

Un articol excelent al Fundaţiei Sfinţii Martiri Brâncoveni, apărut anul trecut, referitor la situaţia actuală a educaţiei din şcolile româneşti şi la un posibil drum de urmat în viitor. Articolul este totodată şi un document programatic al Fundaţiei, ca justificare a nevoii tot mai acute de alternativă la învăţământul de stat, secularizat şi secularizant.

Educaţia creştină în zilele noastre

... răul nu poate fi îndreptat din lume din pricină că nici un om nu are grijă de copii, nimeni nu le vorbeşte despre feciorie, nimeni nu le spune despre curăţia trupească şi sufletească, nimeni nu-i învaţă să dispreţuiască averile şi măririle, nimeni nu le vorbeşte despre poruncile vestite în Scripturi. Sfântul Ioan Gură de Aur

Pentru creştinii interesaţi de viaţa lor duhovnicească apare cu intensitate întrebarea: în ce măsură mai putem valorifica în zilele noastre moştenirea creştină lăsată de înaintaşi? Cum putem contribui la propovăduirea învăţăturii creştine, dar mai ales, la răspândirea acelui "mod de a fi" care defineşte pe creştinul ortodox practicant, în condiţiile în care trăim într-o societate agresiv secularizantă, sau lesne sedusă de o "spiritualitate" neo-păgână de tip "New Age"? Această luptă împotriva Ortodoxiei, dusă de societatea modernă descreştinată, prin mijloace viclene dar eficiente, afectează cu precădere copiii şi tinerii. Care părinte creştin nu a constatat cu amărăciune că propriul copil, sub influenţa celor învăţate şi experimentate la şcoală, capătă atitudini şi credinţe care se opun învăţăturii creştine şi îl îndepărtează de Mântuitorul Hristos? Este limpede deci că acest "război nevăzut" se duce mai ales în planul educaţiei, tocmai datorită caracterului formativ al acesteia.
Orice creştin ortodox care-şi asumă valorile în care crede are şi datoria mărturisirii credinţei sale şi este responsabil pentru modul în care răspândeşte aceste valori în jurul său. Pornind de la aceste constatări şi animaţi de dorinţa de a face ceva, un grup de creştini ortodocşi ne-am constituit într-o fundaţie, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, formă necesară derulării unor proiecte educaţionale, care să contracareze, pe cât este cu putinţă, fenomenul descreştinării în rândul tinerilor şi mai ales al copiilor.
Cine priveşte cu atenţie ce s-a întâmplat cu învăţământul în ultimii ani, vede tabloul unei continue descompuneri. Se vorbeşte mult despre lipsa banilor, despre salarizarea batjocoritoare a profesorilor, despre degradarea spaţiilor şcolare. O componentă a crizei este însă şi demografia negativă din ce în ce mai accentuată de după '89, care a ajuns să exercite o presiune mare asupra locurilor de muncă ale profesorilor.
Ceea ce este însă evident pentru loată lumea o reprezintă degradarea calităţii învăţământului. Nu numai că nu se mai face educaţie în şcolile româneşti, dar nici din punct de vedere al instrucţiei nu stăm mai bine, dovada fiind generaţiile de seimi-analfabeţi cu diplomă de bacalaureat produşi după '89.
În momentul de faţă, învăţământul românesc pare a nu avea nici o finalitate. Scopul său este nebulos, supus mai curând unor imperative politice şi sociale ale momentului şi nu mai are deloc în vedere liniile de forţă ale învăţământului tradiţional românesc. În perioada de normalitate de dinainte de apariţia comunismului în România, în învăţământul mediu acestea erau reprezentate, pe de o parte, de solidele cunoştinţe de cultură clasică, iar pe de altă parte de componenta spirituală şi morală creştină.
Rezultatul urmărit era construirea unui caracter puternic, accentul se punea în primul rând pe aspectul formativ.
Odată cu reforma comunistă a învăţământului s-a produs o fractură brutală cu trecutul, locul creştinismului în şcoli fiind luat de marxism-leninism, iar modelul uman de referinţă pentru elevi a fost ilustrat de eroul stahanovist al muncii socialiste.
Falimentul generalizat al comunismului a antrenat şi prăbuşirea idealul găunos al formării omului materialist multilateral dezvoltat, dar din păcate, în locul rămas gol a fost aşezată fantoma inconsistentă a omului "de consum". Noul ideal uman răspunde cel mai bine profilului cerut de piaţa societăţilor trans-naţionale.
Abandonând valorile ferme ale societăţilor tradiţionale, învăţământul modern pare să promoveze o abordare mai curând pragmatică, care să ofere absolvenţilor o cât mai fructuoasă "integrare pe piaţa muncii". Această sintagmă, "de piaţă", revine obsesiv în toate strategiile urmărite de forurile care dirijează învăţământul românesc. Din păcate, şi în această privinţă rezultatul obţinut este sub orice aşteptări, dar în orice caz am depăşit planul european la căpşunari!
O strategie anticreştină
Problema fundamentală a învăţământului românesc este însă absenţa idealului uman creştin. Lăsaţi în voia unui individualism pragmatic, inspirat parcă direct din penibilul "american way of life", tineretul român se exilează de bunăvoie pe meleagurile occidentale, unde crede că se împuşcă uşor dolarul. Educat în spiritul unui egocentrism cinic, elevul ajunge un bun cetăţean al satului global, adică al acelui loc în care oamenii sunt "uniţi" prin idealul lipsei oricărui ideal, unde fiecare îşi poate urmări în linişte bunăstarea proprie.
Învăţământul românesc nu poate oferi însă soluţii pentru o problemă pe care nu o conştientizează sau de care se fereşte a o lua în discuţie. Cauza acestei orbiri voluntare este agresivitatea curentului globalist anticreştin, care a reuşit, prin cele mai aberante motivaţii, să-l alunge pe Hristos dintr-o bună parte a lumii, şi în special din învăţământul occidental modern. Sub pretextul separării religiei de statul laic, principiu aplicat cu străşnicie, se practică o descreştinare feroce a tuturor structurilor educaţionale de stat occidentale, care ajunge până la măsuri de tip orwelian, ca interzicerea oricăror simboluri creştine în şcoli.
Scopul acestor măsuri este acela de a-i educa pe copii în spiritul unei noi "morale", atee, a bunului plac ridicat la rangul de principiu. Ei sunt astfel lipsiţi de temelia metafizică solidă moralei creştine, care caută să întărească pe om prin exerciţiul înfrânării de la rău, prin convingerea că o viaţă sobră, pusă în slujba comunităţii oferă satisfacţii spirituale infinit mai mari, cu ecouri în viaţa veşnică.
Noua morală individualistă, axată pe exercitarea precumpănitoare a drepturilor personale, face din oamenii creaţi după chipul lui Dumnezeu, fiinţe robite poftelor şi dorinţelor egoiste. Stimulate cu dibăcie de societatea de consum, acestea devin principalul instrument de manipulare a maselor, a căror energie este dirijată exclusiv spre obţinerea de satisfacţii ieftine. Rezultatul dorit va fi "minunata lume nouă" în care gloatele amorfe, lipsile de identitate, dar dominate de patimi, sunt gata pentru "raiul" pământesc care li se pregăteşte.
Prin implementarea a tot felul de programe şi proiecte dubioase, învăţământul românesc pare a se alinia acestei direcţii globaliste în care morala creştină provoacă alergie. Un exemplu de acest fel este recenta educare întru neruşinare, curvie şi alte păcate împotriva firii, denumită eufemistic "educaţie pentru sănătate", care otrăveşte copiii noştri încă de la cea mai fragedă vârstă. Aici au ocazia să înveţe "actul sexual responsabil", adică "protejat", planificarea familială sau cum să se ferească de facerea de copii şi primesc o descriere amănunţită a perversiunilor sexuale, din care unele sunt rele iar altele sunt "normale" ţin de "libertatea de alegere". La fel, deşi din ce în ce mai obosit, evoluţionismul ateu continuă să fie omniprezent în programele şcolare, fără să existe posibilitatea de a se prezenta şi punctul de vedere opus.
O palidă rezistenţă o mai opune ora de religie, din ce în ce mai izolată în marea de necredinţă triumfătoare, dar acest nesemnificativ obstacol, va fi mai mult ca sigur înlăturat în viitorul apropiat. Pe fondul unei susţinute campanii de discreditare a Ortodoxiei (care nu vrea să fie modernă, progresistă, liber-schimbistă şi pace!), eliminarea religiei din scoată (în sfârşit!) se va produce mai mult ca sigur treptat, prin tehnica paşilor mărunţi.
Un aspect mai puţin vizibil al vremurilor noastre este nu atât secularizarea (ateizarea) societăţii noastre, cât falsa spiritualitate (sau cum spun Sfinţii Părinţi - "înşelarea") promovată cu îndârjire şi la noi, conform modei europene. Cea mai importantă metodă este relativizarea Ortodoxiei ca unic drum către mântuire (ignorând imperativul Sf. Apostol Pavel: "un Domn, o credinţă, un bolez" - Efeseni 4, 5). Adevărul mântuitor al lui Hristos este înlocuit cu o sumă de "adevăruri": relative (pentru că sunt mai multe), comode (pentru că nu mai trebuie să lupţi pentru Adevăr) şi foarte avantajoase din punct de vedere politic (pentru că doreşti să te "integrezi" doar dacă îţi lipseşte tot timpul ceva, în special Adevărul).
O reacţie posibilă
În aceste condiţii, creştinului responsabil şi preocupat de viitorul sănătăţii sufleteşti a copiilor săi îi rămân puţine alternative. Educaţia făcută în particular, acasă este insuficientă, părinţii simţindu-se depăşiţi de muîte ori de complexitatea problemelor şi apare din ce în ce mai acut nevoia de structuri profesioniste private, care să rezolve coerent problema modelării creştine a caracterului copiilor noştri.
Prin mobilizarea laicatului ortodox pot fi create în oraşe centre de cultură şi educaţie în duhul Ortodoxiei, aflate sub îndrumarea unor duhovnici recunoscuţi şi mai puţin sensibili la influenţele politice ale momentului. Acestea ar putea cuprinde o librărie şi o bibliotecă de carte ortodoxă, o grădiniţă şi eventual o şcoală ortodoxă. Având personalitate juridică proprie, ele vor putea fi mai greu influenţate şi vor atârna doar de dragostea pentru Ortodoxie a iniţiatorilor.
O soluţie temeinică ar putea fi renaşterea şcolilor de tip confesional, în care instrucţia copiilor se îmbina în mod armonios cu educaţia, iar abilităţile tehnice necesare vieţii materiale se altoiesc într-un suflet curat şi luminos, care să facă cinste părinţilor şi Bisericii. În astfel de şcoli, deservite de personal creştin, copiii pot fi feriţi în perioada critică a formării lor de otrava învăţăturii ateiste, de o "educaţie sexuală" desfrânată şi de "alternativa" unei spiritualităţi antihristice.
Acesta este şi motivul pentru care Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni a demarat un proiect educaţional creştin-ortodox ce cuprinde deocamdată o grădiniţă şi o şcoală primară - Grădiniţa şi Şcoala Sfinţii Martiri Brâncoveni. Înscrierile au început deja, iar deschiderea va avea loc în toamna acestui an, odată cu începerea noului an şcolar. De asemenea, filiala din Suceava a fundaţiei noastre a deschis în prezent o grădiniţă.
Intenţia noastră pe termen lung este de a înfiinţa un colegiu naţional Sfinţii Martiri Brâncoveni, care să cuprindă toate nivelurile de învăţământ preuniversitar, de la grădiniţă până la liceu inclusiv, şi de a răspândi cât mai mult acest model de educaţie, prin şcoli creştin-ortodoxe, dacă este cu putinţă la nivelul întregii ţări.