Luna

Luna-Jupiter

Sonet *****

Psalm îngeresc de mi-ar fi dat s-aud
n-ar fi nici amăgire, nici minune,
căci ai în ochi atîta sfiiciune
cînd vălu-ți lepezi de pe sînul crud,

că-n cerul lor mai lesne-i să se-adune
noian angelic decît dor zălud!
Dar șerpuirea trupului tău nud
ne-mpotrivită cale-i spre genune,

încît a da ispitei un alt nume
mi-e pătimirii miez și început!
Și dintre noi, același demon mut,
ce tuturor iubirilor din lume
le dă îndreptățire cu-mprumut,
datori ne lasă milelor postume. (C.M.)

40

Ce faci cu colegii de școală generală cînd tragi chiulul? Te duci la o bere și pui la cale următorul meci de fotbal din curtea școlii.
Ce? Asta era acum 40 de ani? Vorbești serios? 40 de ce?! Fugi, dom'le, de-aicea, timpul e doar o iluzie! Noi sîntem reali și la fel de tineri ca atunci, la sfîrșitul clasei a 8-a. Mai avem o grămadă de meciuri în față și multe goluri de marcat!

Ecuație

Optul tău și egalul meu
se oglindeau congruent
după lungi permutări,
combinații și aranjamente.
Epuizate de clipă,
în statul acela paralel,
limitele noastre se atingeau
pipăind asimptotic infinitul. (C.M.)

Apus

Eclipsa de Lună - 27 iulie 2018

Vremea inversiunii

Odată ce familia a devenit o realitate depășită, retrogradă, nici rufele nu se mai spală în ea.

Societatea Evului postmodern își măsoară coeficientul de civilizație după gradul în care omul nou își exibă vechile pudori în piață, cu fruntea sus, oferind publicului, spre contemplare, admirație și dezbatere, cearșafurile pătate de fluide intime, eliberat de constrîngerile unei viziuni medievale care îl plasa, obscurantist, mai sus de biologic. Iar asta în vreme ce crucile de pe biserici trebuie coborîte, apoi ascunse între cei patru pereți ai sufletului, căci înțeapă grav vederea și conștiința.

...

Gabriela

M-au trezit devreme, ca niciodată pînă acum. Săptămîna de interdicție s-a terminat și s-a dovedit că nu am avut nicio rubeolă, cum i s-a părut doctorei la vizita medicală, fapt pentru care am pierdut degeaba începutul școlii. Așa că de azi o iau de coadă, cum zice bunică-miu, tachinîndu-mă. Am emoții și răcoarea dimineții îmi dă o stare neplăcută. Mi-e frig și of, trebuie să mă spăl pe față cu apa aia rece de la chiuvetă! Brrr!

M-au îmbrăcat cu uniforma, mi-am pus ghetele, toate noi, parcă sînt scos din cutie, dar nu dau doi bani pe asta. Am mîinile reci și o senzație nedefinită, teamă probabil, dar și nerăbdare. Mă simt întîrziat, un fel de handicap al săptămînii pierdute plutește peste mine.

Plecăm. O țin strîns pe mama de mînă, cum nu prea îmi stă în obicei. Îmi place să merg singur, ca oamenii mari, dar nu și azi, cînd am inima cît un purice. Drumul durează puțin și cu cît ne apropiem, cu atît apar de peste tot copii, mai mici sau mai mari, unii cu părinți, alții singuri, scurgîndu-se toți în aceeași direcție, ca afluenții unui rîu. 

Intrăm. Pe hol agitație, gălăgie, copii alergînd și toate la un loc mă amețesc, mă debusolează. Simt că urmează despărțirea și parcă îmi vine să plîng. Nu știm care e clasa mea și nu avem pe cine întreba. Îmi spune să intru pe ușa din stînga și asta fac, timid și emoționat.

Alegerea a fost greșită, mi-a spus-o chiar învățătoarea care stătea la catedră - atîta lucru știu și eu, că masa aia se numește catedră, iar femeia aceea în vîrstă învățătoare! Așa că ies, ușurat într-un fel, căci dau iar de mama, deși e clar că n-am scăpare.

Mă duce la ușa cealaltă și ne luăm rămas bun. Intru cu aceeași teamă, cu pași mici și inima bătînd. La catedră nu e nimeni, doar cîțiva copii în bănci. Unii mă privesc cu curiozitate, alții mă ignoră. Mai bine, îmi zic, fiindcă acum n-am timp de ei, ci sfatul bunicului în minte: „Bă, ai grijă, așază-te cît mai în față, că prăpădit cum ești n-o să te vadă doamna învățătoare!” Și iată că prima bancă de lîngă ușă e liberă, ce noroc pe mine! Mă așez, constatînd că sînt supravegheat atent de o fetiță tot din prima bancă, dar pe rîndul din mijloc. Nu stau nici zece secunde, că și zice pe un ton sever:

- Acolo stă Alice!

Mă ridic încet și mă duc o bancă mai în spate, urmărit de aceeași privire vigilentă.

- Acolo stă Bogdan, îmi zice din nou micuța cerberă, care deja îmi devenise antipatică.

Descurajat, îmi iau iarăși ghiozdanul, și încetișor, cu pași umili, mă duc direct în ultima bancă, parcă în căutarea unui refugiu, unde să scap de apăsarea privirilor vulturești ale celei care avea să-mi fie colegă de clasă încă opt ani. Ceea ce s-a și întîmplat, căci odată așezat, și după ce s-a convins că rămîn acolo, i s-a citit triumful pe față și s-a întors la ale ei.

Trec cîteva secunde și intră învățătoarea. Toți se ridică în picioare și presupun rapid că același lucru trebuie să-l fac și eu. Un „Bună dimineața, tovarășa!”, cam lălăit și leșinat, rostit în cor, apoi ne așezăm. Și deodată, din locul acela îndepărtat, din adăpostul meu de restriște, aud:

- Mareș, ce cauți în ultima bancă?

Îmi dau seama că mie mi se adresează, deși n-o mai făcuse nimeni pînă acum cu apelativul ăsta. Dar, pînă să mă dezmeticesc, aud iarăși:

- Vino aici, în banca a doua, în locul lui Bogdan. O să lipsească cîteva zile, dar o să rămîi tu aici.

Mă conformez și mă mut unde mi-a spus, în vreme ce doi ochi invidioși mă privesc de pe rîndul din mijloc.

_________________

Prin clasa a șaptea, cînd episodul primei zile de școală era de mult pierdut prin cine știe ce colțuri de memorie, descompus printre miliarde de sinapse și cînd neliniștea iubirilor începe să tulbure apele limpezi ale copilăriei ce stă să treacă, am purtat-o o vreme în suflet, timid, neștiut ca întotdeauna, conștient ca n-am nici o șansă. Dar viața ne-a despărțit iremediabil drumurile și n-am mai văzut-o niciodată de la terminarea școlii.

Am regăsit-o recent pe facebook, însă nu mi-a răspuns. Ieri am aflat că o boală necruțătoare a luat-o dintre noi încă de acum vreo doi ani.

Sfîrșit!

Cam așa va sta treaba!

***

Pentru cei care visează un stat autoritar, cu legi intransigente care reglementează fiecare colțișor al societății, zicînd că va fi în slujba cetățeanului: singura ipostază în care cetățeanul de rînd este important pentru stat e aceea de plătitor de taxe și impozite.

***

Am văzut de curînd o filmare de la o conferință care a avut loc recent undeva, prin SUA, în care niște universitari explicau, cu argumente științifice devenite locuri comune, diferențele fundamentale dintre sexe, începînd cu cele elementare, genetice. Faptul a dus la protestele a cîtorva nonconformiști (ca aspect exterior) prezenți în sală, de a fost nevoie să-i evacueze cu personalul de ordine.

Bine a spus cel care a spus că realitatea este cel mai mare dușman al progresiștilor. Ăștia, săracii, trăiesc non stop într-o lume imaginară. Mă rog, e treaba lor dacă vor să-și doarmă existența asomați perpetuu întru fericirea virtuală. Problema e că atunci cînd revin accidental în lumea reală se simt deja ofensați, fiind prea contondentă pentru ei, așa că vor s-o potrivească procustian, să-i rotunjească colțurile cu foarfeca ideologică și s-o împodobească cu luminițele multicolore din universul lor paralel, plin de curcubee. Iar dacă îi tratezi cu refuz, spunîndu-le că prea multe rotunjimi o transformă într-un bulgăre de zăpadă care se va prăvăli imprevizibil, stîlpul infamiei ți se cuvine, la un loc cu o nouă pedeapsă în codul penal. Căci amețiții ăștia nu văd nici dacă le faci cucuie cu realitatea că absolut în toate țările în care s-au legalizat „căsătoriile” homo evoluția lucrurilor a fost liberticidă: interzicerea liberei exprimări și a libertății de conștiință, limitarea libertății religioase, agresarea copiilor cu educație sexuală de la vîrste tot mai mici, limitarea autorității parentale și sporirea celei instituționale și alte aberații.

Alfie

Orînduirea în care drepturile omului sînt mai presus de Dumnezeu l-a condamnat pentru a doua oară la moarte pe Alfie Evans, copilaşul de nici 2 ani care suferă de o boala degenerativă a sistemului nervos. După ce luni seara, prin ordin judecătoresc, micuţul a fost deconectat de la aparate, în cursul zilei de marţi, o nouă hotărîre a judecătorului le-a interzis părinţilor să-l transporte în Italia, unde un spital este gata pregătit pentru noi încercări de tratament. Deşi zilele trecute Alfie a primit de urgenţă cetăţenie italiană pentru a i se facilita transferul, iar un membru al guvernului de la Roma a transmis spitalului şi judecătorului din Anglia că, în caz de deces, vor fi acuzaţi de crimă, justiţia engleză are altă părere, iar sentinţa a venit chiar în vreme ce afară aşteptau elicopterul şi reprezentantul spitalului italian.
În ciuda măsurii de eliminare a suportului artificial de menţinere a vieţii, micuţul se încăpăţinează să nu moară, respirînd singur, dînd peste cap toate previziunile medicilor. Dar nici aceştia nu se lasă, căci îl vor mort cu orice preţ - se pare că va fi lăsat să se stingă încet, de foame. În numele dreptului la viaţă, primul drept fundamental al omului, în numele „interesului major al copilului”, în numele „jurămîntului lui Hipocrat”, moartea este soluţia salvatoare.
Şi nu pot să nu mă întreb, în sinea mea: salvatoare pentru cine? Ce se ascunde în spatele acestei sentinţe radicale, cu efect ireversibil, în spatele aceste înverşunări mascate sub lozinca apărării demnităţii persoanei? Oare să fie o încercare de a muşamaliza ceva foarte compromiţător la adresa medicilor englezi, eventual incompetenţă şi malpraxis pe care le-ar putea descoperi cei italieni, astfel încît, în complicitate cu justiţia, s-a decis distrugerea „probelor” cu orice preţ? Ar fi o versiune plauzibilă, ca alternativă la cultura morţii care a început să se extindă tot mai vertiginos în lumea occidentală şi care mai are un precedent tras la indigo, tot în Anglia, anul trecut: Charlie Gard, un copil de 1 an, lăsat să moară tot prin hotărîre judecătorească.

                                                                       ****

Cultura morții este acea cultură izvorîtă din egalitarismul ideologic, cel care anulează artificial, doar prin trăsături de condei, diferențele naturale care fundamentează viața. Bertrand Vergely, de exemplu, referindu-se la absuditatea „căsătoriilor homosexuale”, spunea că prin introducerea acestui tip de „căsătorie”, se anulează, practic, principiul diferenței, deoarece de acum încolo cine cu cine se „căsătorește” nu va mai avea nici un fel de semnificație sau importanță. Și dacă viața, așa cum o știm, are ca principiu diferența, pe cînd nediferențierea este specifică numai morții, rezultă că un principiu al morții începe să călăuzească omenirea. 

De aici la cazul Alfie Evans pașii sînt foarte mici și nesemnificativi. Căci locul binelui, acel „bine” generic, recunoscut ontologic de toată suflarea, este uzurpat încet, încet de opusul lui, care sfîrșeste prin a se declara noul bine, remodelînd tot sistemul de valori umane. De fapt, în aceasta va consta și adevărata Revoluție, în sensul ei cel mai apropiat de etimon, rîvnită de progresismul mondial: răsturnarea totală a valorilor și completarea triumfală a triadei orwelliene cu un nou principiu - VIAȚA ESTE MOARTE!

Adolescență (II)

   Îți pui ochelarii de soare aduși de un coleg și te privești discret în geam. Oglinzile lentilelor, la un loc cu tenul ușor creol, despre care ți-a spus acum vreo două zile că e ceea ce apreciază la tine cel mai mult, îți dau un aer interesant, dacă nu chiar masculin. Știi că îți stă bine și aștepți să te privească, dar ochii aceia exotici, coborîți parcă din frescele egiptene, azi nu sînt pentru tine. De fapt nici n-au fost vreodată, decît conjunctural, cînd luai note bune la chimie. Degeaba îți faci iluzii, degeaba cazi în reverii, degeaba suferi ca un cîine! E mult prea frumoasă, ești mult prea neînsemnat.

   Ah, iată, te-a zărit în trecăt și ți-a zîmbit scurt, de complezență parcă. Simți asta în timp ce-i răspunzi tot cu un zîmbet, dar chinuit „ca Nesus”, vorba lui Eminescu din poezia de ieri, de la română. Bine că nu ți se văd ochii, căci fierul încins din inimă te arde și mai tare - s-a întors să-și continue vorbele cu amicul tău cel mai bun. Și al ei, deopotrivă!

   Totuși ești în atenția cuiva! Of, e exact cea de care încerci să te ferești cît mai mult, fiindcă ai dibuit tu ceva de o vreme. Urîta clasei, cu silueta ca de hipopotam și părul seboreic, cea care se smiorcăie pițigăiat la orice observație a profilor, te-a zărit și preț de cîteva secunde a rămas cu gura căscată. E atît de emoționată și surprinsă de cum arăți, încît abia se abține de la o nouă smiorcăială. Se apropie și-ți face un compliment sincer, cu vocea timidă și ochii plecați. Îi mulțumești politicos, cam încurcat, apoi te întorci în colțul tău de bancă, lăsînd-o de izbeliște.

   Da, îți zici resemnat, ăsta e nivelul tău, mai sus de atît n-ai cum! Te vei duce acasă și iar te vei închide în cameră, cu lumina stinsă, imaginîndu-ți-o pe un piedestal de marmură, ca Venus din Milo, iar tu, încolăcit la picioarele ei, un cîine credincios gata să te sacrifici din iubire și de o mie de ori. Căci da, e o zeiță, știi bine asta de iarna trecută, atunci cînd te-a durut rău măseaua și tu, în loc să te rogi lui Dumnezeu să-ți treacă, te-ai rugat ei, în gînd, și durerea te-a lăsat ca prin minune. Poate și de aceea e atît de intangibilă.

   Mai e puțin și gata pauza. O mai privești o dată, ca din întîmplare. Rîde larg, cu gropițe în obraji și dinții ca niște lăcrămioare, la vorbele amicului tău cel mai bun. Și al ei, deopotrivă! Apoi te întorci, așteptînd.

Adolescență

      În pragul vacanței de vară, după aproape un an de priviri furișe, de visări și lacrimi de deznădejde, sună telefonul. O voce de cristal rostește cuvinte grăbite, cu un fel de teamă tremurătoare, ca nu cumva să i se sfărîme curajul în mii de țandări înainte de vreme:

      - Alo, sînt R și te-am sunat fiindcă mi-era dor de tine...
   Lumea începe să se învîrtă ca un carusel dement, ochii se întunecă, iar vîjîitul din urechi e acoperit doar de bubuiturile unei inimi nepregătite pentru o asemenea încercare. În zgomotul infernal, vocea de dincolo răzbate în răstimpuri, în frînturi neînțelese, neauzite. Doar atît, la final, ca o deșteptare:

      - ... ne vedem acolo, da?

      - Da...

     Singurul sunet reușit, venit mai mult ca un ecou la cel dinaintea lui. Apoi liniște și lumini, un curcubeu de raze înconjurînd un zîmbet neîncrezător. A fost ceva real sau o glumă crudă? O floare vestind anotimpul primăverii nesfîrșite sau un cuțit în inimă? Va vedea a doua zi... acolo!

     Acolo? Abia acum își dă seama că vîrtejul a fost atît de amețitor încît i-a furat esențialul, aruncînd cuvintele undeva, departe, unde nu mai puteau fi ajunse.

    S-a dus, totuși, la un „acolo” îndoielnic, reconstituit o noapte întreagă din păreri și vorbe neștiute, așteptînd... O oră? Poate două? N-a contat. Ar fi așteptat poate o viață dacă ar fi fost sigur că stătea unde trebuie.

...

      Anii s-au dus unul după altul, vreo 35 la număr, şi aşteptarea aceea sinceră, cu respiraţia ei gîtuită şi inima bătînd ca a unei vrăbii prinse în căuşul palmelor, încă o mai zăreşte cîteodată, surîzînd palidă dintre aburii amintirilor. E tot acolo, în locul acela de nicăieri pe care nu l-a aflat nici azi.

Duminica a treia din Postul Mare - a Sfintei Cruci

       Pentru unii, cinstirea Sfintei Cruci este privită ca o eroare: cum poți cinsti un intrument de tortură? Cum poți să spui că lemnul pe care a fost omorît Domnul nostru, Iisus Hristos, este demn de închinare, cînd se știe că numai tîlharii si criminalii erau executați astfel? Cum poți purta ca semn al credinței un semn al stigmatizării definive?

     Răspunsul este simplu: Da, Crucea a fost un instrument de tortură, dar, totodată, a fost altarul pe care s-a jertfit Hristos, Dumnezeu coborît între oameni. Și, cum în Legea veche altarul era loc sfînțit prin sîngele jertfelor, deși animale, cu atît mai mult altarul jertfei Mîntuitorului este sfînt, căci este sfințit de sîngele Său prelins pe lemn. Este noua Sfîntă a Sfintelor din vechime, dar nu ascunsă privirii, ci urcată în văzul tuturor, pe colina Golgotei, și de atunci deasupra întregii Creștinătăți.

     În definitiv, fără Cruce, creștinismul n-ar exista. Fără Cruce, nici trecerea noastră prin lume nu ar avea sens. Crucea este axis mundi, simbolul intersectării cerului cu pămîntul. Și, în primul rînd, este locul pe care Domnul și-a deschis brațele întregii lumi, îmbrățișîndu-ne pe toți, vrednici sau păcătoși, din toate zările și din toate vremurile, cu Iubirea totală de care numai și numai Dumnezeu este în stare.

    Și nu întîmplător Duminica Sfintei Cruci cade la jumătatea Postului Mare, cînd urcușul începe să devină mai anevoios, cînd puterile trupești încep a scădea. Căci acum Crucea devine cu adevărat centrul de rezistență al tuturor, toiagul de ajutor și nădejde pe calea ce o mai avem de străbătut pînă la marea sărbătoare a Învierii Domnului.

Din stupiditatea sexo-marxismului

      Orientarea sexuală cică ar fi determinată genetic, deși nici un genetician serios nu a afirmat asta vreodată, fiind o găselniță pur ideologică a revoluției culturale.

      În același timp, deși orice elev învață la școală determinarea genetică a celor două sexe, comportamentul specific al fiecărui sex cică nu ar avea nimic de-a face cu genetica, fiind indus cultural, prin stereotipuri de gen.

      Dacă le spui astea activiștilor, se supără foc!

Duminica Sfîntului Grigorie Palama

      Duminica a doua din Postul mare, a sfîntului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, unul din cei mai de seamă teologi ai creștinismului ortodox.
      În general, palamismul este o formă mai înaltă de teologie, mai abstractă și paradoxală, care însumează și sistematizează cam tot ce tradiția dogmatică creștină afirma despre ființa lui Dumnezeu pînă în acel moment - secolul XIII - prin diverși mari teologi ai creștinățății: sfinții Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Chiril al Alexandriei etc.
      În deplină consonanță cu aceștia, Grigorie Palama, provocat de disputa inițiată de Varlaam din Calabria, care a încercat să combată isihasmul, aduce într-o formă coerentă dogmatic învățăturile conform cărora Dumnezeu este incognoscibil în ființă, dar se face accesibil creației prin lucrările Sale, prin energiile necreate (sau increate, după un termen mai pretențios, livresc). Căci, la fel cum El este etern și necreat, asemenea este și tot ce emană din ființa Sa, răsfrîngîndu-se asupra lumii ca energii, diferite, deși nedespărțite, de esența dumnezeiască inaccesibilă, dar compatibile cu creatura. Cu alte cuvinte, energiile divine necreate, cum ar fi harul, sînt legătura inefabilă dintre Persoana dumnezeiască, imposibil de „văzut” de către om, și acesta din urmă - un mod de comunicare prin care Dumnezeu, făcînd accesibilă ininteligibila esență dumnezeiască, eternă și infinită, bidimensionalității umane, face totodată posibile atît credința, cît și teologia.
      „Cei ce le văd primesc ochi duhovnicești și au mintea lui Hristos, cu ajutorul cărora văd ce nu se poate vedea și înțeleg ce nu se poate înțelege. Doar nu este Sieși nevizibil Dumnezeu, ci celor ce-L privesc și-L cugetă cu ochi și cugetări create și naturale."

Noul totalitarism

      Nu e zi să nu aflu că încă cineva e avertizat sau are contul blocat pentru încălcarea sfintelor standarde ale comunităţii, o sumă de prevederi misterioase invocate automat, fără putinţa nici unei verificări din partea celui vizat. Se pare că gradele de comparaţie ale adjectivelor şi orice cuvînt care exprimă o particularitate, impersonală chiar, cum ar fi „culoare”, devin, în noua configuraţie ideologică, cuvinte suspecte sau indezirabile. Nu-mi explic altfel cum o expresie uzuală ca „a umbla cu cioara vopsită” devine automat motiv indiscutabil de sancţiune.

      Mă mir, totuşi, de ce mă mai mir, căci softurile de supraveghere nu s-au făcut singure, ci sînt opera unor persoane, fiind aprobate şi puse în funcţiune de alte persoane, semeni de-ai noştri care va să zică. Oare vechiul proverb „Cum e turcul, şi pistolul!” o avea vreo semnificaţie în această situaţie? Căci numai nişte oameni cu vădite mentalităţi de poliţai, refractare la nuanţele limbajului, obtuze în faţa diferenţelor de opinii, a bogăţiei semantice pot introduce asemenea sisteme mecanice de monitorizare şi sancţionare a unei activităţi specific umane cum e comunicarea prin scris - aplicaţii opace la ironii, figuri de stil, licenţe poetice, care interpretează totul ad-litteram, fără rest şi judecă în consecinţă.

     Viitorul sună prost, căci acest experiment al Facebook-ului ar putea fi (dacă nu chiar este) începutul unei epoci a acribiei totale, cînd fiinţele umane s-ar afla la discreţia brută, în nuanţe de 0 si 1 a maşinilor, inclusiv în domeniul justiţiei, cum trist au atras atenţia autori de literatură SF încă de acum 30-40 de ani. Şi experienţa ne-a dovedit că multe previziuni strict literare cîndva, azi au devenit realitate, uneori cu asupra de măsură. În domeniul ăsta se crapă deja de ziuă - zorii totalitarismului cibernetic au mijit la orizont.

Duminica Ortodoxiei

   Prima duminică din Post, Duminica Ortodoxiei - triumful Ortodoxiei asupra ereziilor de tot felul și, în special, asupra iconoclasmului la Sinodul al VII-lea de la Niceea, din anul 787. Poate că nu întîmplător acest ultim sinod ecumenic a avut loc la Niceea, închizînd astfel un ciclu al dogmaticii creștine - Dumnezeu, Sfînta Treime, persoana lui Iisus Hristos ca Dumnezeu deplin și om deplin, cinstirea Sfintei Fecioare, cinstirea icoanelor - început cu patru secole și jumătate în urmă, în 325, tot la Niceea primului sinod.

       În ce privește icoana și temeiurile ei, mulți contestatari de azi și din trecut se limitează a cita porunca a 2-a din Decalog, uitînd că Dumnezeu s-a întrupat la plinirea vremii în persoana lui Iisus Hristos, s-a arătat tuturor, a vorbit cu toți și a cinat cu ei în trup. Astfel, dacă în vremurile dinainte întrupării era justificată interdicția Decalogului, în zilele din urmă lucrurile s-au schimbat radical, prin venirea lui Hristos. Aceiași mai omit un fapt esențial și anume că Biserica este trup al lui Hristos cel înviat, iar nu o structură osificată, rămasă în nemișcare odată cu moartea ultimului apostol. Și așa cum orice trup crește, se dezvoltă, capătă noi orizonturi și sensuri, rămînînd totuși același de la început, la fel și Biserica, în mersul ei prin veacuri, a crescut de la starea primară a zorilor creștine la plenitudinea de azi, cu frumusețea cultului și bogăția plină de profunzimi a învățăturilor sale, așa cum în orice mugur există încă din start, în potențial, parfumul și culoarea florii ce va să fie.

    Revenind la icoane, iată, în cîteva citate, cum au evoluat lucrurile. Mai întîi, reiterarea poruncii Domnului către poporul evreu adunat în pustiul Arabah, prin gura proorocului Moise:

      „Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ; sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer.” (Deuteronom 4, 15-19).

        Apoi, Noul Testament, prin rostirea Sfîntului evanghelist Ioan:

      „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”(Ioan 1, 14)

      „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieții, și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă. Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos.”(1 Ioan 1, 1-3)

      Concluzia i-o las Sfîntului Ioan Damaschin, așa cum o evocă Sfîntul Sinod în pastorala citită azi în toate bisericile: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu.”

Un gînd la moartea unui rege

       Poate unii s-au simțit inconfortabil văzînd și auzind aplauzele și scandările poporului la trecerea cortegiului Regelui. Recunosc, si eu am fost ispitit să judec la fel, pînă mi-am amintit un fragment din Jurnalul fericirii:

      „Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă — dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime — şi nici o plasă dedesubt. Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută.

      Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai „tare" a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti în viaţă a lui Dale Carnegie. Isihie: fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la sfântul munte. Pretutindeni. O reţetă universală.

      Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiţia de mai sus. O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le Jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric. Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul, îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stâlp, priveşte îngrozit bâlciul. Dar Pruncul râde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfântei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.”

Siluana

Acrilice pe carton pînzat, 40/30 cm

Div

      Părerea mea, puţină, da' fixă, de sfertodoct, este că DNA a ajuns la fel ca ghilotina purtată în fruntea gloatelor revoluţionare din vremea Terorii. Nu vreau să mă gîndesc ce se va întîmpla dacă, în cazul unor „anticipate”, cum vor unii, va cîştiga tot PSD-ul, conform sondajelor!

Melancolie

Ulei pe pînză, 70/50 cm

Div

      Dacă susțin că pentru anumite viețuitoare care, din cauză că nu se prea pot înmulți, trebuind deci a fi ocrotite de stat, rezervațiile naturale sînt benefice, se numește că am vederi nazisto-fasciste?

Empatie

     Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, a îngăduit dintotdeauna și existența tîmpiților pe lume. Vremurile noastre, mai avansate și mai deschise la minte ca niciodată, nu sînt scutite nici ele de prezența lor, ba, s-ar zice că cu cît e deschiderea mai mare, cu atît încap mai mulți în ea.
     Dincolo de enervarea inerentă pe care ne-o produce, această prezență conferă și o doză de inedit în lipsă căruia ne-ar copleși plictisul mai ceva ca pe un nabab oriental în mijlocul a 50 de femei bronzate. Iar ca tacîmul sa fie cît mai divers, printre tîmpiții contemporani există unii cu ștaif si ifose care sînt convinși, fără rest, că anticomunismul este fascism.
     Ca atare, spre a nu cădea în gura neagră a mîncătorilor de comuniști, au ales nemărginirea tîmpeniei (apud Einstein), recunoscînd mai pe față, mai pe dos, din empatie cu cei oprimați de către anticomuniștii cei răi, că sînt gata să se scoale și ei, rob cu rob, dacă nu s-or fi sculat deja.
     Păi spuneți așa, fraților, n-o mai dați pe după colț! Hai la lupta cea mare!

Div

      Ca să fiu cinstit, nu am așteptări de la nici un partid, nici în privința oamenilor, nici a orientării în cîmpul politicii, fiindcă totul, astăzi, este dictat de centrii de putere suprastatali cu contururi difuze, un fel de amibe multinaționale care acționează cam peste tot în zonele de interes prin manevrarea pîrghiilor economico-financiare și a ingineriilor sociale. Iar pentru asta e nevoie de executanți locali fără cap și coadă, gonflați interior și suficient de superficiali încît să fie convinși că pot apuca rahatul de partea curată - personaje de care partidele noastre politice sînt pline ochi. Ceea ce face ca și spectacolul alegerilor democratice să fie doar o metaforă pentru liniștea noastră, alternanța la guvernare nefiind altceva decît o schimbare periodică a executanților și a idioților utili.

Tufă de trandafir

Acrilice pe pînză, 60/40 cm

a fost un vis complicat

ne plimbam pe undeva, printr-un oraş pe care nu-l cunoşteam
mergeam pe străzi lungi şi vechi, cu case liniştite, copaci
deodată liniştea s-a dus, lumea a început să se agite
un radar militar, dintr-o clădire apropiată
detectase multe avioane care se îndreptau spre noi
am aruncat şi noi doi o privire spre ecranul ăla
pe care se vedeau multe puncte
apoi au început să cadă bombe
nu în preajma noastră, ci pe undeva
ne bombardau cine crezi? prietenii noştri, americanii
ai dispărut şi nu te-am mai văzut
te-am căutat peste tot, prin oraşul ăla în ruine
a doua zi am trecut pe lîngă un elicopter prăbuşit
spuneau oamenii că înăuntru fuseseră un bărbat şi o femeie
bărbatul a murit, dar de femeie nu se ştia nimic
am întrebat cum îl chema pe bărbat şi au spus numele meu
după altă vreme au început să deporteze femei
le încărcau în nişte camioane
pe motiv că pactizaseră cu duşmanul
te-am căutat şi acolo, mă uitam atent la fiecare, îţi strigam numele
dar una dintre acele femei mi-a spus că eşti bine
că ajuţi multă lume, mai ales pe ele
erai un fel de partizană, acţionai din umbră
femeia aia mi-a arătat mîinile
erau date cu o cremă şi mi-a zis că o are de la tine
atunci am fost sigur că nu minte şi am răsuflat uşurat
doar tu foloseşti creme indiferent de împrejurări! (C.M.)

Liberté, égalité, fraternité!

      În mentalul comun, urmare a lecțiilor de istorie standard, Revoluția franceză reprezintă un reper pozitiv în evoluția umanității. Este momentul declicului progresist, cînd „cetățenii” au rupt zapisul unei tradiții milenare care împărțea lumea în mizeri și bogați, cînd jugul asupririi a fost înecat în sînge, strivit de masele populare care astfel și-au cucerit o demnitate refuzată de istorie și de cutumele retrograde ale unei caste nobiliare corupte pînă la nivel molecular. Frumos, nu?

      Dar ce ne facem cu realitatea din spatele versiunii oficiale, salubrizate ideologic? Despre genocidul din Vandeea, cînd aproximativ 150.000 de oameni - inclusiv femeile și copiii - au fost masacrați sistematic pentru că s-au opus cerințelor autorităților atee, despre exterminarea clerului și a nobilimii („Omul nu va fi liber pînă cînd ultimul rege nu va fi spînzurat cu mațele ultimului popă” - citat apărut într-o publicație revoluționară, atribuit lui Diderot), despre planurile de uniformizare socială în stil maoist avant la lettre (însăși ghilotina purta și simbolul egalizării prin amputare, „le raccourciseur national” fiind una din poreclele date de popor instrumentului respectiv) sau despre planurile de reducere a populației, pritocite de iluminații conducători, în frunte cu Robespierre, nu prea știe nimeni, decît o mînă de istorici și cei ce-i mai citesc.
      Așadar, Vive la Revolution!

Zece principii conservatoare

      Conservatorism = atitudine politică şi filozofică ce promovează instituţii şi practici tradiţionale care s-au dezvoltat organic, susţinând stabilitatea şi continuitatea socială. „Linia de demarcație în politica modernă nu este diviziunea între liberali și totalitari. Ci aceea între, pe de o parte, oamenii care consideră că ordinea temporară este unica validă, că nevoile materiale sunt unicele nevoi și că pot face ce doresc cu patrimoniul umanității, și aceia care recunosc o ordine morală durabilă a universului, o natură umană constantă și datoria pe care o avem față de acestea.” (Russel Kirk)

Continuarea aici

Lacrimi de primăvară

       Să fi avut vreo 5 ani. Primăvară. Bunicul curăţa viţa din curte cu un cleşte special, iar eu, curios, îi urmăream mişcările sigure şi, din cînd în cînd, îi puneam întrebări. La un moment dat am observat că din crenguţele proaspăt tăiate picura ceva (încă nu ştiam că se numeşte sevă) şi, cu ochii mari, întrebători, i-am zis: 

      - Ia uite, de ce pică apă acolo? 

      Mi-a răspuns scurt, prins cu treaba: 

      - Plînge viţa! De la tăietură. 

   După vreo jumătate de oră am auzit agitaţie în curte - bunică-mea mă căuta de zor: 

      - Unde e băiatul, nu l-ai văzut? 

      - Era p-aci adineauri, da’ acu’ nu ştiu... 

      M-a găsit după o vreme, în dormitor, ascuns în pat, cu ochii umflaţi de plîns. Am încercat să par bărbat, ferindu-mi privirile de ale ei, dar imaginea lacrimilor picînd din mlădiţa retezată m-a străfulgerat iar şi am izbucnit şi mai tare. De mila viţei, de plînsul ei tăcut pricinuit de suferinţa amputărilor.

Radu Iliescu - Argumentele pro-avort demontate, curăţate şi apoi montate la loc

01. BOR a organizat marşul ale cărui intenţii îşi pierd în acest fel ingenuitatea, pentru că BOR este o instituţie care caută prin orice mijloace să domine oamenii

02. Există probleme mai grave şi mai urgente decât avortul

03. Fără avorturi orfelinatele vor deveni în curând neîncăpătoare

04. Dacă avortul are loc în primele ţ zile de la concepţie, nu e embrion ci un ţesut, deci nu se pune

05. Biserica este împotriva măsurilor de contracepţie în special şi a educaţiei sexuale în general

06. Lupta împotriva avortului este o formă de opresiune împotriva femeii

07. Interzicerea avortului în comunism a ucis 12.000 de femei

08. A fi pentru viaţă (pro-life) înseamnă a fi împotriva dreptului de a alege (pro-choice)

09. Ne place sau nu, femeile vor continua să facă avorturi

      Acestea sunt argumentele pro-avort demontate şi curăţate de stratul gros de manipulare. Haideţi să le montăm, să vedem ce iese: un atac la persoană împotriva BOR (ca exponent majoritar al creştinismului în România), o ierarhizare arbitrară făcută cu scopul de a minimiza problema avortului, falsa dilemă avorturi vs. orfelinate (cu preferinţă netă pentru răul cel mai mare), prostia grosieră de a afirma că viaţa începe într-un moment ulterior concepţiei, falsa idee că “educaţia sexuală” ar putea diminua numărul de avorturi, afirmaţia complet nejustificată că avortul este doar problema femeii, punerea pe seama unei legi salvatoare a consecinţelor suferite de cei care au ales deplin informaţi să n-o respecte, deghizarea propriilor intenţii (death) în spatele unui cuvânt neutru (choice), estimarea de tip contabil a eficienţei. Nimic raţional. Singurul lucru logic din discursul adepţilor pro-avort sunt erorile logice.

 Continuarea aici

...

       Azi am fost la o înmormîntare, undeva, într-un colț de țară din Teleorman. Un sat ca multe altele din România post-decembristă, cu ulițe de pămînt, cu case de chirpici, cu miros de oi, cu coruri de orătănii, cu aer curat și liniște, cu bătrîni mulți și cîțiva copii care, culmea, alergau și se jucau cu zăpadă - unul singur se mai uita din cînd în cînd, ostentativ, într-un telefon antic, gros și cu butoane, pesemne pentru a-și etala emanciparea celor cîțiva orășeni apăruți deodată în peisaj. În acel loc, oamenii și-au dus azi la groapă pe unul de-ai lor, aproape centenar, în liniște, printre lacrimi și glume, amintiri și regrete, durere și nădejde. și mai ales, dincolo de orice teologie dogmatică, cu o credință puternică în viața de apoi. Fiindcă mortul n-a murit, e doar pe lumea-ailaltă. Și fiindcă acolo e viu, are nevoie de mîncare, de bani. I-a plăcut să bea suc? Luați toți de beți suc, să bea și el dincolo! A poftit gogoși cu două zile înainte să moară? Luați, mamă, gogoși, săturați-vă, să fie de sufletul mortului! Știu, sînt superstiții, unele de-a dreptul hilare - am strănutat și imediat a venit cineva la mine să rupă o ață de pe haine, fiindcă așa trebuie cînd strănuți lîngă un mort! - dar sînt transmise cu sfințenie de singura dogmă acceptată unanim, fără rezerve: așa trebuie, maică, la mort! Sfîntul Ioan Gură de Aur spunea că obiceiurile rele, chiar de ar avea autoritatea vechimii, trebuie lăsate în urmă, eliminate. Totuși, poate că Dumnezeu, care vede cele nevăzute, vede și că ăsta este un mod în care s-a fixat în mintea acelor oameni simpli, fără subțirimi academice, credința în viața veșnică, o credință deloc de neglijat. Și, decît deloc, poate că mai bine așa! Poate că-i și iartă, căci sînt toți ca o familie în ograda Bisericii, pe care n-o trădează niciodată, la un loc cu preotul care-i cunoaște, la propriu, pe toți și pe fiecare în parte și pune chezășie pentru ei în fața Domnului!

IV

Şi-aşa visarăm noi ultimul vis -
îmbrăţişaţi de-a tinereţii seară
cu dor amar şi dragoste avară,
sorbind din cupa unui joc proscris.

Şi-n clipa-aceea crudă şi precară
cu zîmbet tremurînd mi te-ai închis
arzînd de tot pe-o margine de-abis
în dansul ce-l dansam ultima oară.

De-atunci îţi recompun din răni şi stele
un dram de cer ca-n loc să mai rămîi
şi-adăpostită-n gîndurile mele
să îţi petreci, cu chipul cel dintîi,
secunda nouă de eternitate
în ziua tinereţii ne-nserate. (C.M.)

O aroganță... sau nu!

       A constata superioritatea creştinismului nu este nici aroganţă, nici subestimarea celor de alte credinţe, căci fiecare om are în el chipul lui Dumnezeu (chiar dacă, de cele mai multe ori, caricaturizat în diferite grade), ci înseamnă a observa cu bun-simț o evidenţă. De ce? Pentru că doar creştinismul oferă soluţia completă şi eficientă pentru mîntuire, restaurînd omul la adevărata sa valoare de chip al lui Dumnezeu, prin harul Său dăruit odată cu venirea Mîntuitorului. Fără Hristos omul nu poate face nimic (Ioan 15:5), doar să se învîrtă în juru-i. Poate doar să bîjbîie în căutarea chipului dintîi pierdut de Adam în cataclismul căderii, prin hăţişuri şi văioage născute din închipuirea sa, dar care nu duc decît în fundăturile propriului iad, fiindcă nu știe ce caută. Își face dumnezei, biserici şi credinţe subiective, după chipul şi asemănarea sa și le circumscrie propriului ego, spre o deplină satisfacţie personală, fără a vedea că Hristos îl cheamă să-și iasă din sine, nu gonflîndu-se ca un balon de săpun, ci trecînd dincolo de zidurile strîmte ale limitării în care singur se închistează supraevaluîndu-se. Mai plastic vorbind, în spirit contemporan științific, am putea spune că Hristos oferă omului energia necesară depășirii vitezei cosmice de evadare din propria-i atracție gravitațională spre a atinge imponderabilitatea ființei transfigurate.
       Doar în creştinism valoarea și demnitatea persoanei umane sînt cu adevărat conservate în veac, fiindcă mîntuirea (deși la mila lui Dumnezeu) este personală, cu păstrarea nealterată a specificului fiecărui om în parte, aşa cum a fost el lăsat, cu sufletul lui, cu trupul, cu trăirile lui, cu trăsăturile lui, iar nu o disoluţie în nimicul impersonal sau o continuare la infinit a biologicului perisabil. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu, după cum spunea Sf. Atanasie, iar a fi dumnezeu (prin har, nu ca natură) înseamnă persoană, nu disoluție.
       Pentru un creştin, a afirma că există şi alte căi de accedere la Tatăl este o gravă eroare (atunci cînd nu e de-a dreptul o blasfemie interesată) care denotă cel puţin superficialitate și, mai nou, o relativizare dizolvantă, sub influenţa asaltului informaţional receptat fără discernămînt, eroare care pune jertfa lui Hristos pe cruce, cu braţele deschise în îmbrăţişarea supremă a întregii umanităţi, pe acelaşi plan cu, să zicem, indigestia fatală a lui Budha.
       Şi ar mai fi un amănunt: toţi marii întemeietori de religii au sfîrşit omeneşte, dar numai Unul singur a înviat dumnezeieşte.

...

În faţa blocului, pe stradă, vuietul necurmat al şirurilor nesfîrşite de maşini; în spatele blocului liniştea zecilor de maşini parcate, printre care nu mai încap decît mîţele zgribulite. Şi mă întreb aşa, ca prostu' trist cînd îl apucă cugetarea: unde-s copiii de-altădată?! Că zăpezi, slavă Domnului, sînt!

Gînduri...

...din postul ce aproape a trecut:
       Priveam hamsiile din farfurie, cum stăteau neputincioase, întinse și prăjite, și mi-am zis: ce soartă au și animalele astea, să sufere și să moară fără nici o vină ca să le mîncăm noi, oamenii!
       Apoi, un alt gînd, din sens opus, probabil: fiecare peștișor de-ăsta amărît, cînd îl băgăm în gură și-l ronțăim de foame, de plăcere, de poftă, indiferenți sau încîntați că e gustos și crocant, și-a atins cu smerenie scopul pentru care a fost lăsat de Dumnezeu: să ne fie nouă hrană trupească, spre slava Lui!

Nebuloasa Orion (M42)

Simboluri şi simbolistică

      Simbolurile au făcut şi fac parte din natura umană, care dintotdeauna şi-a clădit istoria şi cultura pe o simbolistică greu de cuantificat. De la coroana regală, drapele, însemne heraldice la inelele de logodnă şi verighetele celor căsătoriţi, rochia albă de mireasă, hainele cernite de la înmormîntare, strînsul mîinii la întîlnire sau despărţire, înclinarea capului în semn de salut şi alte mii şi mii de astfel de lucruri şi gesturi mai mult sau mai puţin mărunte, simbolurile au însoţit umanitatea de-a lungul întregii sale existenţe şi ne-au îmbogăţit viaţa, indiferent de vremuri. Cu atît mai mult, cînd e vorba de simbolurile religioase care au însoţit civilizaţia creştină, putem să vedem că ele sînt un reper fundamental pentru tot ce a însemnat şi înseamnă aceasta, fiindcă simbolul crucii, atît cel grafic, cît şi cel gestual, sînt aspecte determinante, inconfundabile şi cuprind în sinea lor paradigma întregii mărturisiri creştine.

      Totuşi, azi, în plină epocă a relativismului şi detaşării de repere, mulţi ar spune că implicaţiile simbolurilor în viaţa umană sînt (sau ar trebui să fie) neesenţiale, ele ţinînd mai mult de decor şi scenografie. Dacă ar fi să urmăm logica asta, atunci profanarea simbolurilor unui stat, de exemplu, n-ar trebui sancţionata prin lege, nici purtarea unei cruciuliţe, prin unele ţări occidentale, n-ar trebui să se lase cu concedieri şi procese, iar intonarea imnului, la americani (mai nou si la noi, prin imitaţie!), n-ar trebui însoţită de ducerea mîinii în dreptul inimii.

      Am făcut introducerea asta fiindcă ştiu că există o mulţime de „rebeli” care consideră că anumite însemne purtate cu dezivoltură şi teribilism adolescentin, însoţite de gesturi si semne precum cel din imaginile articolului de mai jos sînt doar nişte manifestări cool, amuzante, nevinovate, deci marginale şi fără implicaţii, să zicem, spirituale. Deşi ele însoţesc, aproape întotdeauna, o anumită stare de spirit, nu doar conjuncturală, ci care se prelungeşte în percepţia cotidiană asupra vieţii, societăţii şi condiţiei umane. Fiindcă diavolul (ştiu, unii vor rîde de naivitatea mea, amintindu-l!) stăpîneşte perfect arta de a se disimula în lucrurile care ne plac.

Lămurire

Pe scurt despre ideologia corect politică a homosexualităţii: toţi oamenii merg în două picioare şi cu faţa înainte, dar cineva, fără să aibă probleme de locomoţie, preferă să meargă tîrîş privind în urmă. Apoi ridică glasul pretinzînd ca alegerea lui să fie acceptată şi tratată ca normalitate, ba, mai mult, ca cei care se crucesc văzîndu-l sau încearcă să-l ridice să fie pedepsiţi.

9 noiembrie

       Încă o dată avem dovada ca sondajele „oficiale” fac parte din propaganda ideologică şi sînt, de fapt, vectori de persuasiune a opiniei publice.

       Iar după discursul televiziunilor româneşti, dacă n-ar rosti numele lui Donald Trump, ai zice că e vorba despre Putin. Cred că mobilizarea trusturilor de presă împotriva noului preşedinte american este abia la început şi, pe parcurs, va deveni tot mai agresivă, dovedind că adevăraţii stăpînitori nu sînt politicienii, ci cercurile de interese economico-financiar-bancare de la nivel mondial care trasează linia oficială dezirabilă.

      Singurul mod de a mai salva Sistemul, în cazul victoriei lui Trump, ar fi un război precipitat cu ruşii, pe ultima sută de metri pînă la instalarea sa la Casa Albă.

Electorale

      Furtuna stîrnită de postarea doamnei Clotilde Armand referitoare la legitimitatea referendumului nu e deloc una într-un pahar cu apă, căci aduce din nou în actualitate tema „despotului luminat” care conduce masele folosindu-se de un principiu aplicat cu succes dobitoacelor, şi anume cel al pedepsei şi recompensei, ferindu-le astfel de propria înapoiere şi stupiditate ce le caracterizează. Doar că acum, despotul se manifestă multicefal prin simpatizanţii, votanţii şi membrii USR care au şi lipit-o de zid pe autoarea postării cu sute de comentarii de subsol al căror numitor comun se poate rezuma la „Clotilde cîh!, ai dat cu mucii-n fasole (sic!), eşti populistă şi homofobă, 3 milioane de români proşti, voinţa maselor înseamnă dictatura majorităţii, CCR a greşit, îngrădirea drepturilor”. Curat tovărăşeşte!
      Ce să faci, pînă la urmă orice despot, fie el şi luminat, e totuşi om şi nu le ştie chiar pe toate. Sau ştie multe, dar mizează pe neştiinţa celorlalţi. Căci altfel nu-mi pot explica omisiunea din premisele acelor comentarii a unui articol important din Constituţie, care spune aşa:

      Art 2 - Suveranitatea

      (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

      (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

      Astfel, considerînd pesemne că IQ-ul lor este mai mare decît suma a 3 milioane de IQ-uri, salvatorii României şi-au luat titulatura în serios, încercînd s-o salveze chiar şi de propria-i Constituţie. Fiindcă vehementa contestare a unui demers perfect legal şi legitim nu se poate traduce decît ca o dorinţă acerbă de a împiedica exerciţiul suveranităţii naţionale şi acapararea ei de către un grup cu vădite accente despotice.

Obsesiile revoluţionare

      Descătușarea carnală, liberalizarea și impunerea publică a perversiunilor, subminarea familiei, pe scurt revoluția sexuală, au fost și au rămas obsesia patologică a revoluționarilor progresiști de pretutindeni, de la modernitate încoace. Doar că astăzi și-au mai șlefuit discursul, folosind mai cu seamă argumente sentimentaliste, ca toleranța și iubirea, tocmai pentru a seda mai eficient bunul-simț comun, refractar, prin background-ul multimilenar al tradiției iudeo-creștine, acestui demers care ține, cum ziceam, de o patologie psihosomatică.

http://stiripentruviata.ro/exemplificarea-radacinilor-comuniste-ale-revolutiei-sexuale-neomarxiste-de-azi

...

      Mă întreb aşa, cîteodată, cînd mă mai vizitează cîte un cuget stingher, de ce ne plîngem noi, ăştia trecuţi de 45-50 de ani, de aşa zişii tineri frumoşi şi liberi, tefelişti carevasăzică, că sînt cum sînt: că n-au valori, că sînt superficiali, că au ceva educaţie, dar nu şi cultură, că nu sînt capabili de empatie, că n-au drept zei decît iubirea de sine şi hedonismul în care se scaldă, că de fapt nu ştiu să iubească, fiind la fel de reci ca tehnologia cu care trăiesc în simbioză, că ne-ar dori crăpaţi cît mai repede, să scape lumea de proştii care ne cred ei că sîntem şi care îi tragem în jos cu conservatorismul nostru comunist, cu credinţele noastre revolute şi concepţiile de ev-mediu? Nu sînt ei fiii şi fiicele noastre? Am crescut noi, oare, o generaţie de monştri? şi dacă ne privim în oglindă, ce răspuns vom găsi?

Femeie aranjîndu-şi părul

Ulei pe pînză, 70/50 cm

Citate mai puţin celebre

      Pe cînd intra la Serviciul paşapoarte, Discipulus Simplex îşi aminti un citat mai puţin celebru din „Maxime necugetate”, opera marelui Poltronius:

     „Străinătăţile nu sînt bune decît de vizitat şi pentru pribegie, dar să nu amestecăm lucrurile!”

        Cea mai bună definiție a Sistemului cred că e cea dată de Ovidu Hurduzeu într-o notă de subsol din cartea „A treia forță: România profundă”:

        „Prin Sistem înțelegem forma de organizare socială impusă de tehnoglobalism, în care viața omului tinde să fie administrată ca un simplu detaliu tehnic într-un complex angrenaj industrial. Integrarea și logica sistemică sunt proprietăți ale mașinii care pot fi transferate domeniului social doar prin bruscarea integrității organice a ființei umane și a lumii sale, create în urma unui îndelungat proces istoric. Mulți intelectuali români confundă Sistemul cu «economia de piață» și «societatea occidentală», fără să-și dea seama că ne aflăm în fața unei situații RADICAL diferite de cea din trecut. O cauză majoră a cecității lor intelectuale este sistemul explicativ închis și redundant prin care «elitele» percep realitățile contemporane. «Elitele» exclud în mod mecanic ideile imprevizibile, adoptând în schimb convenționalismul gândirii instituționalizate si superficialitatea unor formulări găunoase: «atitudine occidentală/antioccidentală», «societate deschisă», «proamericanism» și multe altele.”

        În concluzie, se vede de la o poștă că așa-zisele mișcări și grupări „anti-sistem” de la noi se identifică aproape la literă, dar mai ales în spirit, cu tot ce presupune Sistemul definit mai sus, căci sînt germinate chiar de el. Și tot din perspectiva asta, partidele acuzate de manifestațiile „colective” de iarna trecută (Jos Sistemul!) și de sloganurile electorale ale lui Nicușor Dan că aparțin Sistemului , prin structura de fond din teritoriu sînt mai conservatoare și anti-sistem decît „antisistemicii” înșiși. De aici și marea învîrtoșare lozincardă împotriva partidelor și actualei clase politice. Că sînt imperfecte și pline de găuri, ca orice alcătuire umană, mai treacă-meargă, dar deviaționismul unora, în contextul globalizator de azi, nu trebuie și nu poate fi trecut ușor cu vederea

CTP

      Cristian Tudor Popescu este un personaj tragic. Ştiu, imediat după '89, în calitate de jurnalist cu largă audienţă, a făcut cîteva greşeli impardonabile. Ieşirile sale scrîşnite, părînd a fi inspirate de demon, la adresa Bisericii, a lui Dumnezeu sau a religiei în general, m-au întristat de fiecare dată, la fel ca pe mulţi alţii şi, uneori, pe bucăţica mea de spaţiu virtual l-am combătut şi eu mai mult sau mai puţin vehement, după cum m-am priceput în acele momente. Totuşi, fără a putea da o explicaţie de ce, îl iubesc pe acest om, şi o spun chiar cu riscul de a părea slab de înger multora.

Cristian Tudor Popescu: "La 25 de ani, prețuiam inteligența. Acum, primul meu criteriu este bunătatea"

Evoluţie

       Cum ne dăm seama că evoluăm ca specie? Simplu, din schimbarea raportului dintre intimități - sexualitatea explicită, atît ca imagine cît și ca limbaj, devine normă, astfel încît apare necesitatea studierii ei de la vîrste cît mai fragede, în timp ce mărturisirea creștină devine tot mai rușinoasă si ofensatoare.
         Creștinul cu convingeri ferme este invitat, mai mult sau mai puțin politicos, să nu se implice în cotidian de pe poziții creștine, ci să practice autocenzura ca formă de salubrizare publică, altfel riscînd nu doar oprobriul, ci și descalificarea sa intelectuală.

Citate mai puțin celebre

„Cu adevărat curajos și viteaz nu este cel ce nu se teme de nimic, ci cel ce nu se teme decît de Dumnezeu.”

Discipulus Simplex, Culegere de citate antologice

Jocuri de putere

     Apa se auzi prăvălindu-se în vîrtejuri învolburate în timp ce Rareş ieşea închizînd uşa după el.
     - Cum e? întrebă maşinal KWI-01.
     - În dimineaţa asta are gust mai bun şi un parfum aparte. Un lucru cu adevărat bine făcut!
     Cyborgul îi scoase din buzunarul de la piept batista albă cu buline negre.
     - Vezi că ți-a rămas puţin în colțul gurii. Şi pînă la „Jocurile” de diseară, să te speli pe dinţi, să nu divulgăm secrete de stat oamenilor Moscovei!

Violete

Acuarele, A4

...

Mogoşoaia - acuarele, A4

Citate obscure

„Vinul roșu, la tinerețe, și scăderea acuității vizuale, către bătrînețe, sînt două binecuvîntări date de Dumnezeu bărbatului spre a-și vedea femeia la fel de frumoasă, indiferent de vîrstă.”

C. Taresh, Momente și fițe

Legea lu' Dragnea

       Băi, frate, eu nu pot decît să-i căinez pe băeții ăștia descuiați la cap, dar care dau dovada de incontinență anală cînd aud de rasiști și homofobi! Mi se face chiar milă de ei gîndindu-mă ce angoase și frici teribile îi încearcă atunci cînd, așteptînd să le vină rîndul la ședința de pedichiură și epilare (că se poartă azi, indiferent de sex ), citesc, prin revistele colorate sau pe smartfon știri de-a dreptul horror despre cum un neanderthalian din Poplaca a bătut un țigan travestit sau cum niște cofetari americani au refuzat un tort pentru o „nuntă” de lesbiene.
        Care e, deci, scăparea lor și ce vor ei în cazuri de-astea? Legi, cît mai multe legi care să-i apere și sub a căror aripă ocrotitoare să se ascundă cînd îi podidește plînsul și groaza din cauza abuzurilor înapoiaților, creștinopaților și albilor heterosexuali mîncători de hipsteri, care n-au înțeles că practicile sexuale exhibate, amestecul rasial, egalitatea cu orice preț și nediscriminarea decerebrată sînt semnele celei mai avansate civilizații. Căci dacă realitatea nu poate fi înfrîntă, atunci trebuie siluită prin legi procustiene și reflexe etatiste care s-o constrîngă să devină asemenea cu relieful tot mai plat al terminației cerebrale pe care o au în dotare. Și asta, culmea, sub lozinca tot mai fluturată a toleranței.
        Mă întreb, dacă cumva i-ai înțepa în deget pe unii ca aceștia, ce ar curge, sînge sau corectitudine politică?

Citate mai puţin celebre

„În definitiv, etilismul nu este decît un avatar indiscret, dar logic, al elitismului.”

Andrew Thebald - Maxime morale

Păi nu?...

Gîrneaţă ştie tot!
Gîrneaţă ştie sigur că în Biblie scrie „Crede şi nu cerceta!”, fără să fi citit Biblia vreodată.
Gîrneaţă ştie sigur că Biserica se identifică cu cruciadele şi Inchiziţia, fără să fi citit nici măcar o pagină de istorie bisericească.
Gîrneaţă ştie sigur că cele mai multe războaie au fost religioase, trecînd uşor cu vederea că cele mai mari hecatombe din istorie au fost făcute de regimuri atee.
Gîrneaţă ştie sigur că credinţa îndobitoceşte oamenii şi îi ţine într-o stare de înapoiere specifică Evului mediu, fără să fii citit măcar o pagină de teologie. De altfel, Gîrneaţă e sigur şi că Evul Mediu a fost totodată şi întunecat, ignorînd că primele şcoli şi universităţi au aparţinut Bisericii acelor vremuri, cu ascendenţă în mediile monastice ale Evului Mediu timpuriu.
Gîrneaţă ştie sigur că Biserica nu plăteşte impozite, dar nu a dat niciodată, benevol, măcar 1 leu din buzunarul lui pentru ea.
Gîrneaţă ştie sigur că popii sînt hoţi, fără să fi cunoscut îndeaproape pe vreunul, şi n-are nevoie de ei în relaţia lui directă cu Dumnezeu.
Gîrneaţă ştie sigur că Biserica este doar o instituţie, fără să fi aflat vreodată că, înainte de a fi instituţie, ea este comunitatea si comuniunea celor botezaţi în Hristos şi care îşi asumă în totalitate, în literă şi duh, Crezul creştin.
Cu toate astea, deşi nu ştie Crezul, Gîrneaţă e naş de botez, face nunta la biserica cea mai mare şi de fiţe şi îşi înmormîntează mama cu preot. Trei prilejuri tocmai bune pentru a-i înjura, încă o dată, din inimă, pe popi, că i-au cerut bani în singurele trei dăţi din viaţa lui cînd a avut de-a face cu Biserica, această instituţie inutilă şi anacronică.
Gîrneaţă e, deci, în primă fază, inconsecvent, iar în final, deşi ştie tot, prost! Căci numai din prostie te poţi implica în lucruri pe care le deteşti, fără să te oblige nimeni şi fără să le vezi necesitatea.
În concluzie, fii deştept, nu fi ca Gîrneaţă!

La Unire

       Primul robot preşedinte din lume a fost la Iaşi, pe 24 ianuarie, de ziua unei prietene (căreia îi adresez încă o dată un călduros la mulţi ani!). Cu această ocazie, un cetăţean al locului, care, pesemne, nu şi-a dat seama încă cu cine are de-a face, l-a apostrofat cum că ar fi ajuns slugă la americani. În replică, cyborgul prezidenţial a încercat un răspuns glumeţ, în ton cu atmosfera oficial-pozitivă din jur. Cum însă nu e programat pentru aşa ceva, sintetizatorul vocal din dotare n-a reuşit să redea decît un enunţ care a confirmat originea trans-atlantică a softului, precum şi scăpările specialiştilor IT aflaţi în spatele lui. Scăpări care, deşi se pot remedia prin upgrade-uri, la nevoie, demonstrează că nici americanii nu mai sînt ce au fost.
       Oricum, din perspectiva Marelui Licurici, situaţia e mai bună în prezent, fiindcă un preşedinte-om e instabil, azi suge, mîine nu, cu o nestatornicie inerentă firii umane, supusă patimilor şi umorilor de moment. Pe cînd un robot!...

Discurs

Primul robot președinte din lume, Klaus Iohannis, a făcut o vizită la Bruxelles, unde s-a întîlnit cu alt președinte, cel al Comisiei Europene, despre care, însă, nu avem informații referitor la natura sa. Cu această ocazie, robotul președinte a ținut și un discurs, din care spicuim:

01000101 01110101 01110010 01101111 01110000 01100101 01101110 01101001 01111010 01100001 01110010 01100101 01100001 00100000 01100011 01101111 01101101 01110000 01101100 01100101 01110100 11000100 10000011 00100000 01100001 00100000 01010010 01101111 01101101 11000011 10100010 01101110 01101001 01100101 01101001 00100000 01100101 01110011 01110100 01100101 00100000 01110101 01101110 00100000 01101111 01100010 01101001 01100101 01100011 01110100 01101001 01110110 00100000 01110000 01110010 01101001 01101110 01100011 01101001 01110000 01100001 01101100 00100000 01100001 01101100 00100000 01101101 01100001 01101110 01100100 01100001 01110100 01110101 01101100 01110101 01101001 00100000 01101101 01100101 01110101

Președintele Iohannis, la Bruxelles: ”Europenizarea completă a României, un obiectiv principal al mandatului meu”

Valzer Lento - Theme from Spanglish

Muzică superbă în genericul de final al unui film de nu prea mulți bani. A meritat timpul pierdut!

Citate mai puțin celebre

„Omul gospodar, după ce și-a făcut iarna car și vara sanie, se apucă să scrie, preventiv, o carte.”
Discipulus Simplex - Sancțiuni pragmatice

Visul din 5 ianuarie

Întîmplător, pe un site de știri, mi-au picat ochii pe două titluri.
Primul zicea „România, singura țară membră NATO, a dezafectat baza de la Deveselu”.
Al doilea era cam așa: „Ultima țară ramasă în UE, România, a legalizat căsătoriile homosexuale între musulmani”
„Ce naiba!” mi-am zis, și m-am uitat la dată: 5 ianuarie 2050. M-a luat amețeala, am auzit o bubuitură și apoi o durere în cot: căzusem din pat.
Era noapte, ledurile roșii de la ceas arătau 2:35, 05.01.2016. Slavă Domnului!

Consilierea consilierului

      Doamna Sandra Pralong, consilier prezidenţial, a afirmat recent că predarea religiei în şcoli ar fi un demers cu rezultate negative pentru noile generaţii, deoarece ar forma oameni „docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici”.

      Este evident că o asemenea declaraţie dovedeşte – cum să spun mai elegant?! – dacă nu o prejudecată (destul de larg răspîndită în gîndirea contemporană) sau o tendenţiozitate dobîndită prin „laboratoarele” Societăţii Deschise, cel puţin un deficit de informaţie şi profunzime faţă de o realitate istorică de necontestat. Mai plastic spus, o goliciune cognitivă, carenţă fatală pentru un consilier de teapa domniei sale.

      Ţin s-o informez pe doamna consilier ca şi eu mă număr printre cei etichetaţi de dînsa, deşi nu fac parte dintr-o generaţie chiar nouă, iar învăţătorul nostru, Hristos, ne îndeamnă să-i îmbracăm pe cei goi, adică, în limbaj modern, să-i consiliem, să-i asistăm – ah,  iată că  am ajuns să folosesc cuvintele dînsei! – să nu-i lăsăm, deci, în starea la care au ajuns, poate, inclusiv din neştiinţă sau uitare (gurile rele spun că astea ar fi chiar păcate în anumite împrejurări, dar nu vreau să divaghez, mai ales folosind cuvinte eradicate de dicţionarele progresiste).

      Trecînd în concret, îi transmit doamnei Pralong că uită, sau se face că uită, sau n-a ştiut niciodată esenţialul – aspect inevitabil, în contextul avariat al culturii generale precare sau al suficienţei egolatre –, adică faptul că tocmai credinţa i-a ţinut pe români verticali timp de 45 de ani, în timpul dictaturii comuniste, ca să dau un exemplu relativ recent din istoria noastră. şi spun asta conştient că alţii vor susţine contrariul, judecînd doar după aparenţe, după cele văzute.

      Dar tot cele văzute ne arată cum credinţa a ridicat, în închisori şi lagăre, repere de moralitate şi chiar de sfinţenie, în vreme ce închinătorilor regimului le ţîţîia turul pantalonilor de frică la orice vorbă sau privire neconforme cu linia oficială a Partidului.

      La revoluţia din 1989, strigătul care a dat fiori reci puterii de atunci nu a fost nici „Jos Ceauşescu!”, nici „Jos Comunismul!”, ci paradoxalul şi de neînţelesul (decît în spiritul celui mai profund creştinism) „Vom muri şi vom fi liberi!”, la fel cum de neînţeles şi absurde păreau, pentru persecutorii păgîni de la începutul erei creştine, şi bucuria, şi lipsa fricii primilor creştini daţi la fiare, în circuri. Căci frica este, în definitiv, arma cu care cîrmuieşte orice putere lumească (şi nu doar politică), iar primele cuvinte ale lui Hristos cel înviat au fost, deloc întîmplător, „Bucuraţi-vă!” şi „Nu vă temeţi!”.

      „Docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici, pe care să-i putem controla” au fost totdeauna tocmai aceia care s-au temut sau care s-au lăsat manipulaţi nu de credinţă, ci de puterea seculară, din necredinţă. Iar exemplele de azi le avem cu prisosinţă la tot pasul – un tineret tot mai dezrădăcinat, rupt complet de tradiţie şi „galactic departe de orice transcendenţă”, cum spunea Nicolae Steinhardt, precum şi o bună parte din cei ce alcătuiesc astăzi onor clasa politică a României, care slugăreşte ruşinos intereselor altora. Bineînţeles că doamna Pralong, deşi ştie că face parte şi dumneaei din respectiva clasă, nu va crede niciodată astfel pentru că… nu ştie sau e încă în faza de negaţie, ceea ce o determină mai abitir la astfel de declaraţii. Oricum ar sta lucrurile, unul e sigur: nevoia de consiliere a doamnei consilier (dimpreună cu cea de educaţie religioasă) este cît se poate de stringentă!

Romantismul revoluționar

       Încă mai există o mare mulțime de oameni (și m-aș mira să nu fie o majoritate covîrșitoare) care cred cu seninătate că demisia lui Ponta și „schimbarea de sistem” au fost pricinuite de presiunea „străzii”, că așa s-a spus la știri! Încurajați de această iluzie, se pare că mîine, de ziua națională, tinerii frumoși și liberi vor organiza o nouă ieșeală din ciclul romantismului revoluționar, presupun că tot în Piața Universității (devenită un fel de „la șosea” din interbelic), care ar trebui să fie răspunsul la întrebarea retorică „Ce e de făcut ca să fie bine în țara asta?”, pusă de tot românul, și totodată ca un fel de avertisment față de noul guvern. Care guvern, din moment ce e emanația (pfui!) străzii, ar trebui să știe (dacă cumva, din inerție, n-a aflat deja) că nu mai face parte din „sistem”. Pînă la un punct, poate că au dreptate, căci lacul „sistemului” lui Ponta, Blaga, Gorghiu & Co. nu e totuna cu puțul „System-ului” politico-tehno-corporatist globalist în care ne în-globalizăm și noi tot mai adînc, în frunte cu onor dl. Președinte și al său guvern.