Maica Domnului

18/23cm, foiţă de aur
Icoană la „două mîini”, căci veşmintele nu sînt pictate de mine. :)

Viziunea artistului în parcul IOR

Tempera pe carton, 25/50cm

„M-am apucat de pictat” se întoarce – Floarea soarelui

Ulei pe pînză, 30/40cm

Exponate şi specimene

„Căci comune sunt legile firii pentru toţi oamenii, de a ascunde în pămînt pe cel care a murit şi mormîntului a-l preda şi în sînurile maicii tuturor, ale pămîntului, a-l înveşmînta. Şi aceste legi nu le-a schimbat vreodată nici grecul, nici barbarul, nici scitul, nici vreunul mai sălbatic dintre aceia, şi astfel sunt sfinte şi de toţi respectate” Sfîntul Ioan Gură de Aur

S-au scris multe despre expoziţia „Human Body” de la Muzeul Antipa. Susţinătorii ei fervenţi afirmă că este un act ştiinţific, de cunoaştere, educativ şi totodată artistic. Mă rezum doar la această scurtă introducere, trecînd direct la cuprins.

Părerea mea e că singurul aspect ştiinţific (sau, mai degrabă tehnologic) al expoziţiei este dat de procedura plastinaţiei. În rest, a expune nişte cadavre în diverse poziţii, aşa cum am văzut în fotografiile din presă, este o profanare, o bătaie de joc. Este o diferenţă  ca de la cer la pămînt între demersul ştiinţific, anatomic, medical şi un cadavru descărnat care joacă tenis. În sălile de disecţie de la medicină nu cred că cineva ia două cadavre şi le aşază în poziţii sexuale sau jucănd cărţi, pretinzînd că în acest fel ridică nivelul de cunoaştere pe noi culmi şi, totodată, realizează şi o operă de artă. Doar o minte bolnavă ar fi în stare de aşa ceva. La fel cum cei mai mulţi care vizitează expoziţia, din curiozitate şi "deschidere", dau dovadă de o adaptare la tiparele bolnave ale mentalităţii luciferice contemporane: răsturnarea valorilor, demitizarea şi desacralizarea vieţii, redefinirea esteticului, desensibilizarea faţă de suferinţă şi moarte, percepţia exclusiv biologică a fiinţei umane etc. La care se adaugă şi fascinaţia morbidului, poate cea mai comună trăsătură a vizitatorilor, chiar dacă nu pe deplin conştientizată şi mai deloc recunoscută, dar speculată financiar din plin de păpuşarii necrofili, întreprinzătorii urmaşi ai lui Mengele care, pesemne, jubilează din infern.

Trăim extensiile apoteotice ale demascării şi reeducării sub toate aspectele lor, începute cîndva de ideologii şi aplicanţii terorismului (cultural) marxist, care acum îşi arată roadele prin omul nou pe care l-au făurit. De la comunişti încoace, demascarea, atît personală cît şi de ordin general, cu toate tentaculele ei, este cuvintul de ordine. Lumea nu mai trebuie să fie cea pe care o ştiam noi, în care am fost educaţi şi în care ne-am format cu naivitate infantilă, cea a misterului revelat de Dumnezeu, cu înţelepciune, treptat, pe măsura maturităţii noastre, ci una a dezvăluirilor abrupte, a demistificării scormonitoare. În cultura morţii cadavrele devin opere de artă. Frumosul este relativ, iar dacă e relativ poate fi pus la îndoială, îl putem dezbate pînă la desfiinţare. Suntem ceea ce suntem, biologie pură, produse fizico-chimice. Exponate şi specimene, după cum s-au exprimat organizatorii. Pînă şi iubirea ajunge să fie demitizată, descompusă în bucăţi, disecată, eviscerată, interpretată, redusă tot la fenomene perfect studiabile în laboratoarele ştiinţei. Ajungem să cautăm cu aviditate oroarea, ca un înlocuitor al sublimului. Ce dacă Dumnezeu ne-a creat cu o epidermă opacă, plăcută la atingere, spre a ne desfăta simţurile (şi) cu frumuseţea trupului uman? Mai departe preluăm „noi”, deştepţii lumii, să vă arătăm cum stau treburile. Nu ne mai mulţumim cu nuditatea, care a devenit un fapt banal, cotidian, acum dăm de-o parte si epiderma spre a ne arăta în adevărata lumină a goliciunii noastre biologice, din care a fost alungată orice urmă de spiritualitate, căci spiritul, nu-i aşa, e un concept abstract sau, în cel mai bun caz, o rezultantă a unor procese neuronale. Ce atîta poezie, flori şi parfumuri? Nu suntem decît miesme, bacterii de putrefacţie, umori, descompunere. Nu credeţi?! Veniţi să vedeţi expoziţia, acolo veţi avea revelaţia descătuşantă şi veţi experimenta pe viu metanoia adevărului. Mai ales copiii trebuie educaţi în amănunt, de la fibră la tendon, că lumea nu este decît un construct uman perfect dezasamblabil, acum, că Dumnezeu a murit. Ştiinţa este noul dumnezeu al omenirii. Sau banul. Sau amîndoi. A, mai e şi sexul. Şi iată că o punem de-o nouă sfînta treime în numele căreia ucidem şi expunem totul, chiar şi inocenţa copiilor care, nu-i aşa, sub 7 ani au acces liber la spectacolul ştiinţific al morţii.
 

M-am jucat cu nişte acuarele

Acuarele pe carton grunduit, aprox. 25/33cm.

M-am apucat de pictat

Maci - Ulei pe pînză, 18/23cm

Crizanteme - Ulei pe carton pînzat, 23/18cm

Vizitatorii

Azi dimineaţă am surprins nişte vizitatori curioşi la fereastra mea:

(Aproape) Sonet

Iubita mea cu ochi de cer

şi zîmbet trist din praf de stele

sărută-mi cugetele grele

să mă cufund în efemer.

`ţi voi răsplăti cu un surîs stingher

şi, dintre toate gîndurile mele

ce-n taină le păstrezi, umile sau rebele,

pe cele de iubire ţi le cer.

Ascunde-mi grabnic cele năluciri

ce-ades mă poartă către `nalte sfere

stîrnindu-mi iar zălude născociri,

cu ale tale lascive emisfere,

şi-aşa, sorbit de ceru-ţi din priviri

să uit că lumea-n jurul nostru piere. (C.M.)

Din podul cu vechituri...

... a mai apărut o fotografie.

Între fotografia de sus şi cea de jos există mici diferenţe neesenţiale (cea mai fără importanţă este faptul că sunt făcute la distanţă de 25 de ani). Cine ghiceşte personajele ia premiul I.

Indicii din prezent:

-cei cu chelie n-au burtă.

-majoritatea celor cu burtă nu mai cântă nici măcar karaoke, decât în baie, probabil.

-unul încă mai cântă, deşi are burtă.

După vreo 20 de ani...

...

...

...

Gustul fericirii

Întîmplător, atunci, pe stradă,
poate-ţi mai aminteşti,
îţi spuneam că depărtări neştiute mă cheamă
și-ndată luciri stranii şi ne-nţelese

ți-au mijit în priviri.
Îmi părea că-ţi pare rău,
fiindcă m-ai mustrat puţin
cu glasul blînd şi cald
și-o lacrimă pierdută.
Te-ai depărtat apoi
spre banalul cotidian,
iar eu am rămas acolo
lîngă lacrima ta
căzută pe trotuar
și-am atins-o cu buzele
fără să-mi pese de nimeni.
De-atunci ştiu,
gustul fericirii mele
e puţin sărat,
ca cel al lacrimii
care m-a-ntors din drum.  (C.M.)

Ioan Alexandru (1941 - 2000)

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină...

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă...

Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
I-atîta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor...

Lumină lină lini lumini
Înstrăinîndu-i pe străini
Lumină lină nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plîns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat…
Lumină lină leac divin
Încununîndu-l pe străin
Deasupra stinsului pămînt
Lumină lină – Logos sfînt.

Azi se împlinesc 10 ani de la plecarea în lumina lină, pe care a cîntat-o atît de frumos în versul său, a poetului Ioan Alexandru. Pentru unii, trăirea sa creştină ar putea părea patimaşă şi exaltată, dar cum altfel poate fi trăită la maxim, fără jumătăţi de măsură, bucuria iubirii lui Dumnezeu. Pentru memoria mea în schimb, ceva mai lumească, Ioan Alexandru a rămas nu doar un mare mărturisitor creştin şi un poet de seamă, ci şi ca cel ce a avut curajul (alături de Ion Raţiu) să stăvilească hoardele rătăcite care năvăliseră în Parlamentul României în septembrie 1991, ridicînd deasupra capului crucea lui Hristos ca armă tare împotriva întunericului şi barbariei acelor zile de cumpănă, şi nu numai.

Dumnezeu să-l ierte!

Un capriciu mărunt

Mă apucă din când în când un dor de a viziona filme indiene vechi, cu Raj Kapoor de exemplu. Unii poate vor strâmba din nas cu superioritate, dar eu îmi asum această mică „derivă calitativă” gustând cu plăcere din simplitatea şi curăţia unor filme care cu mai bine de jumătate de secol în urmă umpleau sălile de cinema. Şi nu pot să-mi opresc ochii minţii de a-şi imagina cum părinţii noştri, copii încă pe atunci, fugeau de la şcoală pentru a-l vedea pe vagabond şi pe frumoasa lui iubită suferind sau bucurându-se, cântându-şi cu patimă dragostea cu ale ei meandre. Şi nici nu-mi voi reprima, la o adică, zambetul nostalgic şi lacrima din colţul ochiului, dacă nota romantică, inocenţa şi patetismul întâmplărilor povestite acolo le vor cere.

Puţin despre cădere

Păcatul neascultării poruncii lui Dumnezeu de către protopărinţi a atras după sine moartea, înţeleasă în primul rând ca rupere cataclismică a omului din sfera comuniunii cu Dumnezeu şi situarea sa într-o „zonă” în afara energiilor harului dătător de viaţă, zonă în care este la discreţia influenţelor demonice care îl hărţuiesc neîncetat. Moartea biologică este abia a doua consecinţă a căderii, legată însă indisolubil de prima, căci perisabilitatea materiei a survenit tot ca urmare a lepădării de haina harului dumnezeiesc atotţiitor. Porunca dată de Dumnezeu lui Adam mai trebuie privită şi ca o măsură de protecţie a lui, şi odată cu el a întregii creaţii de care acesta este legat ontologic („căci pământ eşti” – Facere 3, 19), deoarece gustarea fructului oprit a dus nu doar la dobândirea abilităţii omului de a deosebi binele de rău (lucru aparent pozitiv în ordinea simţului comun al lumii noastre căzute), ci mai întâi de toate a determinat o mutaţie fundamentală în fiinţa umană, nuanţă mai greu de sesizat la prima vedere: cunoaşterea răului şi implicit a posibilităţii de a-l săvârşi, “calitate” incompatibilă cu sălăşluirea in rai.
Depărtarea de Dumnezeu a lăsat un gol în fiinţa sa (Facere 3, 10) pe care de atunci şi-l tot umple cu sinele propriu alterat pe filieră luciferică – mândria. Mândria acţionează ca un fel de paravan faţă de harul lui Dumnezeu, ca un soi de incinerator în care se pierd multe din suspinele negrăite ale Duhului Sfânt şi este totodată motorul şi substratul a mai toate acţiunile întreprinse de om în istoria sa de la Adam încoace. Dezumanizat şi întors în sine şi-a arogat întâietatea în Univers şi s-a transformat din uman în umanist - măsură a tuturor lucrurilor - însă, paradoxal, şi fiinţă biologică stricăcioasă, supusă trecerii. Teama de neant îi determină dorinţa febrilă de a afla secretul vieţii veşnice căutând scăparea în singura realitate pe care e în stare s-o sesizeze, lumea înconjurătoare, materială, la care s-a autolimitat. Şi-a făcut astfel din ştiinţă un fel de dumnezeu în care îşi pune nădejdea salvării, amăgindu-se însă, neştiind că nu în materie o va afla, ci la adevăratul Dumnezeu în care el nu crede, Cel ce a pus de strajă pomului vieţii „heruvimi şi flacără vâlvâitoare” (Facere 3, 24).
Căderea ne-a afectat pe toţi, însă a ne resemna şi complace în această stare este o dovadă de inconsecvenţă cel puţin cu aspiraţia către perfecţiune sădită în sufletul nostru. Hristos tocmai de aceea a venit printre noi, ca să ne ridice din cercul strâmt al materiei de care singuri ne-am legat cu lanţuri grele. Nicolae Steinhardt a spus o vorbă memorabilă referindu-se la cei din această categorie (în care ne regăsim mulţi) şi pe care am mai citat-o şi cu alte ocazii. Spunea că aceşti oameni sunt situaţi „galactic departe de orice transcendenţă”. Adică sclavi ai imanentului, fiinţe eminamente biologice, fără „organ” duhovnicesc, bidimensionale, ce se extind doar pe orizontală, incapabile de a concepe măcar posibilitatea înălţimilor.

Gânduri

Nu pot vedea lumea ca pe o autocreaţie bezmetică şi impersonală, dominată de hazard, ci ca pe lucrarea unui Creator, care pe lângă toate însuşirile cunoscute este şi cel dintâi şi cel mai desăvârşit artist, Cel ce îl cheamă pe om să-i descopere şi să-i admire creaţia.  Când am asistat la eclipsa din '99 m-am gândit că Cineva chiar a vrut să vedem acel spectacol mareţ şi fascinant al naturii. Gingăşia şi frumuseţea ei cum au aparut? Cine dă culori florilor? Mă îndoiesc de faptul că materia ar avea nevoie de estetic, ei îi este suficientă eficienţa.

Măsura evoluţiei umane nu are ca referinţă soluţia amorala a paradigmei evoluţioniste ştiinţifice sau atee. În ce mă priveşte am simţit că am evoluat cu adevărat abia cand mi-am dat seama că ştiinţa şi filosofia nu oferă răspunsuri şi nici soluţii la întrebările fundamentale, pentru că nu pot trece de limitele materiale fireşti în care se înscriu, ci numai raportarea la Dumnezeu.  Pascal, acest mare mistic al occidentului, pe care mulţi îl citează cu aşa-zisul pariu enunţat de el, a spus în Cugetarile sale o vorba care mie îmi place în mod deosebit sî care arată măreţia omului în calitate de chip al lui Dumnezeu, şi întru asemănare cu Acesta şi superioritatea lui în faţa Universului impersonal: "Universul, în imensitatea lui, mă înghite ca pe o nimica toată. Prin gândire, eu îl cuprind.”

Memoria pietrei

Cîndva priveam pietrele şi un înţelept mi-a spus că sînt iubiri pierdute.

De aceea te rănesc atunci cînd calci pe ele.

Apoi m-a privit zicîndu-mi: „las-o, uit-o, viaţa merge-nainte”.

Dar vorbele se loveau ca de piatră căzînd cu zgomot, sparte-n bucăţi.

Sînt milioane de ani de atunci şi viaţa lui a mers înainte.

Piatra însă n-are viaţă, are doar memorie.

Cîndva, demult, priveam pietrele pe un mal de mare.

Îmbrăcată-n alb, s-a ridicat pe vîrfuri şi m-a sărutat pe obraz.

Mai tîrziu a rostit un simplu „nu” lasîndu-mi doar amintirile.

Au trecut milioane de ani de atunci şi viaţa ei a mers inainte.

Acel ţărm nu mai este, doar o piatră sfărîmată în mijlocul apelor...(C.M.)

Timp dobîndit...

Secundele privirilor furişe şi fugare,
Minutele legate unul cîte unul,
Ca-ntr-un vechi şirag de metanii,
În care, pierdut în ochii tăi,
Îţi mîngîiam cu gingăşie chipul,
Iar tu, alintîndu-te,
Îţi aplecai capul pe mîna mea,
Orele de contemplare
A unei imagini cu tine,
Zilele anoste dintre două revederi,
Cu dorul lor apăsător
Materializat în visare,
Săptămînile, vreo cinci la număr,
În care spuneai că ţi-e bine aici,
Lunile de aşteptare
A ceva ce nu s-a mai întîmplat,
Anii de cînd te cunosc -
Un timp căzut în dizgraţie,
Izgonit nu se ştie unde
Bătut nostalgic de un ceas de aur
Încremenit în vremuri
Pe epava neştiută a unui alt Titanic
Zăcînd etern în abisul fără fund
Al apelor veşniciei.
Deşi iremediabil pierdut
Şi surghiunit în uitare
Timpul în care te-am iubit,
Iubindu-te încă, mie mi se adaugă.   (C.M.)

Portret recent

Penetrante priviri împietrite abrupt
În lacrimi, ca sterpe cristale de stîncă,
Flori de gheaţă din petale abstracte
Pe-o pajişte rece oglindită-n senin.
Iubirea? O palmă tristă,
Iluzii şi cenuşă
Pe un altar de cioburi inutil ridicat.
Tînjind spre căldură în taină,
Înfrigurată rază
Profilactic zîmbeşti depărtării
Descurajant, refractar şi distant,
Ca o dezamăgire veche
Ferecată-ntr-un sipet
Lîngă zidul egoist al uitării.   (C.M.)

De mult dor, să-mi fii aproape

Azi m-am preschimbat

În preşul din faţa uşii tale
Si am aşteptat îndelung.
Ai apărut într-un tîrziu,
Te-am recunoscut încă de departe
După mersul inconfundabil -
Nimeni în lume
Nu mai păşeşte ca tine.
Tu n-ai ştiut că-s eu
Cel aşternut pe piatra rece
Şi ai călcat peste mine
Aşa cum faci de obicei,
Frivolă şi uşor grabită.
Unul din tocuri
Mi-a atins inima
Iar celălalt s-a-nfipt în suflet
Şi m-a durut puţin,
La fel ca-ntotdeauna.
Şi totuşi, de cum ai trecut
M-a-nvăluit iarăşi tristeţea,
Şi dorul după clipa fugară
Îmi spune să rămîn.
Mîine voi fi tot acolo
Aşteptînd răbdător
Unica secundă de iubire
Ce mi-a rămas,
Acea secundă cînd,
Graţioasă şi indiferentă,
Îmi vei călca iar sufletul,
Un preş tăcut la picioarele tale.   (C.M.)

Dialoguri ascunse

Când tu mă strigi
Chiar de îţi răspund de departe
Glasul este al tău,
Cînd eu te chem
Faptul că vii
Nu înseamnă nimic altceva
Decît că am fost acolo mereu.
Numele noastre
Terminate în „a” şi „n”
Semnifică acelaşi lucru:
Un unic unu
În care „tu”
Se rosteşte simplu „eu”.    (C.M.)

No Going Back

Acrostih

Trezeşte-mă!
Eonicu-mi somn risipeşte-l,
Inundă-mă
Umplîndu-mi cerul cu vise,
Bea-mă apoi,
Etern să fiinţez întru tine,
Secat de-ntuneric,
Căzut din abis!   (C.M.)

Hristos a înviat!

Stavropoleos - Laudele Sfintelor Pasti

Sfântul Ioan Gură de Aur - Predică la Învierea Domnului
De este cineva bun credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său; de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul; de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se aproprie, nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă. Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului. Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.

Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

Învierea a început în iad

„...omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare”

„Ca să umpli toate de Slava Ta, Te-ai pogorât în cele de dedesubtul pământului; că nu s-a ascuns de Tine fiinţa mea cea din Adam şi, îngropându-Te, m-ai înnoit pe mine, cel stricat, Iubitorule de oameni”

Canonul din Sambata Mare

Punerea în mormânt

„Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea-curat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu mireasmă, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus."

Cel cu bun chip

O poezie veche

Prin aceleaşi hîrţoage îngălbenite de vreme, de care am pomenit şi mai înainte, am descoperit (ce surpriză!), o veche poezie datată 26.08.1988, cred că prima pe care îmi amintesc să o fi scris vreodată. Am zîmbit recitind-o, căci acum mi se pare de o naivitate dezarmantă, dar totuşi mă încumet s-o postez aici, ca mărturie a unei perioade pe care am trăit-o la intensitate maximă.

Tăcînd

Vîntul era de vină,
Norii care se adunau,
Seara care se lăsa,
Frunzele care foşneau,
Toate erau de vină!
Şi toate mă chemau
Ca altădată:
- Hai, vino, de ce nu vii?
Ia-o şi pe ea!
Uite trotuarul îngust pentru biciclete
Pavat cu frunze moarte,
Pe sub tufele de trandafiri
umbra creşte mai repede!
Hai, vino, veniţi!
Veţi fi numai voi doi,
Veţi merge ţinîndu-vă de mînă,
Tăcînd!
Mîinile vor vorbi pentru voi.
Ştii doar,
Mîinile sînt în prelungirea sufletului,
Ele spun „te iubesc”
Cînd se caută una pe cealaltă
Sau cînd se aştern
Pe feţele şi părul vostru
În chip de mîngîieri.
- Nu, am strigat, nu!
Voi nu ştiţi, ea nu mai este aici!
A plecat!
Şi vîntul,
Norii care se adunau,
Seara care se lăsa,
Frunzele care foşneau
S-au înduioşat
Şi-au vărsat o lacrimă
Pe obrazul meu.
Iar eu m-am gîndit atunci
La tine
Şi-am vărsat
O lacrimă
Pe obrazul tău.   (C.M.)

Din armată

Întâmplarea a făcut sa mă întâlnesc de curând cu un fost coleg, camarad - n-am ştiut niciodată cum se numesc - de armată. Din vorba în vorbă şi-a adus aminte că una din preocupările mele era să desenez, mai ales când pierdeam timpul ca santinelă, încălcând astfel consemnul (aoleu, m-am dat de gol!). Ajuns acasă m-am apucat de căutat prin tot felul de hârţoage până am găsit câteva din portretele făcute pe genunchi la vremea aceea. Iată-le:

Despre “a trece în nefiinţă”

Cluj-Napoca, 31 Martie 2010

Declaraţie de presă

Dacă ar fi să concedem că momentul intim al Învierii Domnului a avut, totuşi, un martor, acesta a fost, în mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s’au pomenit fără trup, mormântul care s’a pomenit fără conţinut. Când femeile mironosiţe au venit dimineaţa să tămâieze mortul, piatra de pe mormânt fusese prăvălită, iar îngerul le-a poftit să privească golul. Tot golul i-a intâmpinat şi pe apostolii Petru şi Ioan, veniţi în fugă să cerceteze spusa femeilor. Înainte de a-L fi văzut pe Iisus cel înviat, toţi aceştia au văzut că Iisus nu mai era. Dar tocmai absenţa Domnului avea menirea de a-i convinge că Domnul înviase şi că El era mai prezent ca oricând.

Aşadar, când Domnul lipseşte dintre cei morţi, El trebuie căutat, neapărat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decât o sincopă existenţială, asemenea unei pauze într’o partitură muzicală, despre care toată lumea ştie că face parte din muzica însăşi; şi dacă Domnul este „pârga celor adormiţi”, începutul şi garanţia propriei noastre învieri, e de la sine înţeles că în acelaşi chip trebuie să asimilăm relaţia viaţă – moarte – Viaţă în propria noastră existenţă.

Scriu acestea gândindu-mă la unii confraţi din mass-media, adică din presă, radio şi televiziune, care continuă, fără voia lor, să mă contrarieze prin uşurinţa cu care încă mai păstrează una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?

Aproape zilnic ni se transmite o ştire sau un comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente şi nuanţate, precum: „a decedat”, „s’a săvârşit”, „a încetat din viaţă”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a închis ochii”, „şi-a plecat pleoapele”, „şi-a dat sufletul”, „şi-a dat duhul”, „şi-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele veşnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... şi încă multe altele, în toată literatura, în tot graiul şi la îndemâna oricui. Ei bine, în ciuda acestei bogăţii de limbă română, încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut în nefiinţă”.

Dacă „trecerea în nefiinţă” s’ar referi la un om care în viaţa lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai înţelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existenţă s’a ales praful. Dar ca să spui că „a trecut în nefiinţă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simţului comun al unui popor care s’a născut creştin şi care, iată, se încăpăţânează să rămână creştin.

Şi dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum, e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru naţional de televiziune, mi-a fost dat să aud că s-au împlinit atâtea secole şi atâţia ani de la „trecerea în nefiinţă” a Sfântului Sergiu, patron al creştinismului rusesc. E prea mult!

Şi n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate şi faţă de limba română. Există o gravă inadvertentă gramaticală între verbul „a trece” şi substantivul „nefiinţă”. „A trece” înseamnă mişcarea de tranziţie dintr’un mediu în altul, de la o stare la alta, de la un mod de existenţă la alt mod de existenţă. Or, în cazul de faţă, verbul nu are şi nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinţa” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existenţă şi a existenţei îinseşi. În nefiinţă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum şi în ce, ea definindu-se pe sine ca non-existentă, ca neant. Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu concept cu care se operează în filosofie, aşa cum în matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.

Vrem o folosire corectă şi cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o în una din cântările noastre pascale: „... că din moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

Fie ca aşteptarea şi bucuria Învierii Domnului să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.

† Bartolomeu al Clujului

(Sursa aici si aici)

Înger căzut

Să-ţi feresc paşii

de colţuri şi pietre,

să-ţi cad la picioare

spre a mă putea ridica

doar ca să-ţi sărut inima,

apoi să revin la pământ

înger cu aripile frânte.

Reînviat din propria-mi cenuşă

să ard iar din iubire,

mistuidu-mi şi ultima

fărâmă de sine

ca ardere de tot necurmată

pe altarul fiinţei tale.

Primeşte-mi acum jertfa -

aripile mele -

şi fi-mi mie înger.   (C.M.)

Recunoaşteţi personajul?

Se numeşte Chiţi, e o pisică şchioapă şi are şi blog.
(Autor Ionuţ)

La o aniversare

"Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el". 

     Dumnezeu, în înţelepciunea Lui nemărginită, mi te-a dăruit, cu defecte şi calităţi, ca ajutor şi doctorie tare şi deplină pentru sufletul, mintea şi trupul meu. Şi tot El ne-a ajutat să fim o familie clădită pe dragoste, tandreţe, respect şi responsabilitate. Dar eu, nerecunoscător, de multe ori am căutat în alte părţi frumuseţi străine. Le-am găsit, dar dezamăgirea, de fiecare dată, a fost pe măsura ăşteptărilor iniţiale, căci n-am aflat decât superficialitate, lipsă de profunzime şi de conţinut, coji apetisante care ascundeau un mare gol. Aşa mi-am dat seama că Dumnezeu a ştiut ce face, căci tu eşti femeia perfectă pentru mine, cea care m-a iubit şi mă iubeşte în continuare, de mai bine de 20 de ani, statornic, profund şi dezinteresat, care m-a acceptat întru totul aşa cum sunt, fără rezerve şi fără a-şi dori ceva în plus de la mine, cea cu care pot vorbi ore în şir fără să mă plictisesc, căci iată, avem ce ne spune în continuare, după atâta vreme. Unii ar putea fi de părere că am îmbătrânit. Eu zic doar că vremea a lăsat câteva riduri pe chipurile noastre şi ceva mai multe amintiri decât aveam la început, iar ţie şi înţelepciune, cu mult mai multă decât mie. Dar chiar dacă am mai îmbătrânit, a fost un privilegiu să mi se întâmple asta alături de tine.

      Iartă-mi nesăbuinţele, atât cele trecute cât şi cele viitoare. La mulţi ani!

Visul frumos s-a terminat

Myrdal... Nici nu ştiu dacă să-ţi mai spun „iubito” sau nu, căci cuvintele şi-au pierdut sensul şi visul s-a transformat în coşmar de cînd tu ai dispărut cu totul din el, alegînd căi care mie imi sînt străine. Aşa că şi eu am lăsat lumea aceea în urmă, o lume născocită special ca tu să-i fii regină, după cum zice un vechi cîntec. Se pare că diadema de pe fruntea ta, cu nestematele iubirii ce ţi-am împărtăşit-o atîta vreme, a fost prea grea pentru tine şi ai căutat alt loc în care povara dragostei să fie mult mai mică. Sper să-ţi fie bine acolo, cu toate că asemenea locuri găseşti la tot pasul şi multe au un aer care miroase a sordid - teatre ale măştilor strîmbe, în care zîmbetul dulce al Colombinei nu mai este curat şi senin, ci întinat de ascunzişuri impure.

Acum încui lumea visului nostru, în care "iubirile" reci, epidermice, facile şi rapide sînt de neconceput, dar cheia ţi-o las ţie, pentru cazul în care vei pune vreodată în balanţă, cu sinceritate, căldura cuvintelor şi gîndurilor pe care ţi le-am dăruit eu şi cele aflate pe altundeva. Coroana a rămas şi ea acolo şi supuşii te aşteaptă transformaţi în stane de piatră.De-acum totul depinde doar de tine.

Un cântec şi un vis

Demult, demult îţi cântam aşa într-un vis. Ca să nu-l uiţi, ţi-am imprimat cântecul pe un disc vechi de ebonită pe care am vrut să ţi-l dăruiesc într-o seară, când tu nu erai acasă. Apoi timpul m-a răpit timpului, vremea a trecut, anii s-au risipit cu zecile, şi noi odată cu ei, iar discul nu se mai aude bine. Dar iubirea s-a păstrat, căci e la fel ca atunci. Şi visul meu e acelaşi. Ascultă-l.

O formă de mărturisire ortodoxă

Despre întâmplarea de la OTV de acum vreo lună, în care s-au confruntat Pavel Coruţ şi Gigi Becali şi care a stârnit reacţii contradictorii, mai ales în bloggosfera ortodoxă, am vrut să scriu şi eu la vremea respectivă, dar am tot amânat, din diverse motive. Iată că ocazia s-a ivit ieri, la o discuţie cu câţiva apropiaţi, când firul ne-a dus şi la evocarea acestui episod. Cum am spus, poziţiile blogerilor faţă de Becali, căci el este, de fapt, personajul principal al poveştii, sunt împărţite: părintele Savatie îl urcă prea sus, Claudiu Târziu îl pune pe aceeaşi treaptă cu Coruţ. Personal mă situez mai aproape de părintele Savatie, care dă dovadă încă o dată de acel tip de atitudine specific călugărească, şocantă şi plină de miez. Aşadar, nu mă voi feri să afirm că intervenţia lui GB mi s-a părut corectă şi curajoasă. Ţin minte că spunea un învăţat al secolului trecut (mereu uit cine anume) că cea mai mare izbândă a diavolului a fost aceea că i-a făcut pe oameni să creadă că nu există. Or, ce se căznea Pavel Coruţ în emisiunea de la OTV? Tocmai să-i convingă pe oameni că dracul nu există. A repetat de nu ştiu câte ori asta. Parcă într-adevăr, vorbea diavolul prin gura lui (m-am gândit că şi coincidenţa de nume nu e chiar întâmplătoare, în contrapartidă cu Apostolul Pavel, şi Coruţ părea tot un fel de apostol, al întunericului). Iar Gigi Becali a avut curajul să se ia cu dracul la trântă, în stilu-i binecunoscut, în vreme ce alţii au preferat să se uite şi să râdă sau să dea bir cu fugiţii. Şi cred că nici limbajul nu putea fi altul, căci, după cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, cu dracul nu stai la tratative, nu te întovărăşeşti cu el şi nu-i dai dreptate nici dacă spune adevărul, nici dacă ar zice să ne aşezăm împreună la rugaciune către Dumnezeu. Deci, ce amabilităţi şi respect să ai pentru el, decât să-i zici "înapoia mea, satano!" E un război pe viaţă şi pe moarte în care, de multe ori, eşti nevoit să utilizezi şi armele adversarului.

Crucea

 

  

  

Doamne, crucea asta e prea grea pentru mine, lasă-mă s-o mai scurtez!

  

O, Doamne, tot grea este, mai lasă-mă s-o scurtez încă puţin!