27 martie 2010

Înger căzut

Să-ţi feresc paşii
de colţuri şi pietre,
să-ţi cad la picioare
spre a mă putea ridica
doar ca să-ţi sărut inima,
apoi să revin la pământ
înger cu aripile frânte.
Reînviat din propria-mi cenuşă
să ard iar din iubire,
mistuidu-mi şi ultima
fărâmă de sine
ca ardere de tot necurmată
pe altarul fiinţei tale.
Primeşte-mi acum jertfa -
aripile mele -
şi fi-mi mie înger.   (C.M.)

22 martie 2010

Recunoaşteţi personajul?


Se numeşte Chiţi, e o pisică şchioapă şi are şi blog.
(Autor Ionuţ)

17 martie 2010

La o aniversare

"Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el". 

     Dumnezeu, în înţelepciunea Lui nemărginită, mi te-a dăruit, cu defecte şi calităţi, ca ajutor şi doctorie tare şi deplină pentru sufletul, mintea şi trupul meu. Şi tot El ne-a ajutat să fim o familie clădită pe dragoste, tandreţe, respect şi responsabilitate. Dar eu, nerecunoscător, de multe ori am căutat în alte părţi frumuseţi străine. Le-am găsit, dar dezamăgirea, de fiecare dată, a fost pe măsura ăşteptărilor iniţiale, căci n-am aflat decât superficialitate, lipsă de profunzime şi de conţinut, coji apetisante care ascundeau un mare gol. Aşa mi-am dat seama că Dumnezeu a ştiut ce face, căci tu eşti femeia perfectă pentru mine, cea care m-a iubit şi mă iubeşte în continuare, de mai bine de 20 de ani, statornic, profund şi dezinteresat, care m-a acceptat întru totul aşa cum sunt, fără rezerve şi fără a-şi dori ceva în plus de la mine, cea cu care pot vorbi ore în şir fără să mă plictisesc, căci iată, avem ce ne spune în continuare, după atâta vreme. Unii ar putea fi de părere că am îmbătrânit. Eu zic doar că vremea a lăsat câteva riduri pe chipurile noastre şi ceva mai multe amintiri decât aveam la început, iar ţie şi înţelepciune, cu mult mai multă decât mie. Dar chiar dacă am mai îmbătrânit, a fost un privilegiu să mi se întâmple asta alături de tine.
      Iartă-mi nesăbuinţele, atât cele trecute cât şi cele viitoare. La mulţi ani!

15 martie 2010

Visul frumos s-a terminat

Myrdal... Nici nu ştiu dacă să-ţi mai spun „iubito” sau nu, căci cuvintele şi-au pierdut sensul şi visul s-a transformat în coşmar de cînd tu ai dispărut cu totul din el, alegînd căi care mie imi sînt străine. Aşa că şi eu am lăsat lumea aceea în urmă, o lume născocită special ca tu să-i fii regină, după cum zice un vechi cîntec. Se pare că diadema de pe fruntea ta, cu nestematele iubirii ce ţi-am împărtăşit-o atîta vreme, a fost prea grea pentru tine şi ai căutat alt loc în care povara dragostei să fie mult mai mică. Sper să-ţi fie bine acolo, cu toate că asemenea locuri găseşti la tot pasul şi multe au un aer care miroase a sordid - teatre ale măştilor strîmbe, în care zîmbetul dulce al Colombinei nu mai este curat şi senin, ci întinat de ascunzişuri impure.
Acum încui lumea visului nostru, în care "iubirile" reci, epidermice, facile şi rapide sînt de neconceput, dar cheia ţi-o las ţie, pentru cazul în care vei pune vreodată în balanţă, cu sinceritate, căldura cuvintelor şi gîndurilor pe care ţi le-am dăruit eu şi cele aflate pe altundeva. Coroana a rămas şi ea acolo şi supuşii te aşteaptă transformaţi în stane de piatră.De-acum totul depinde doar de tine.

10 martie 2010

Un cântec şi un vis

Demult, demult îţi cântam aşa într-un vis. Ca să nu-l uiţi, ţi-am imprimat cântecul pe un disc vechi de ebonită pe care am vrut să ţi-l dăruiesc într-o seară, când tu nu erai acasă. Apoi timpul m-a răpit timpului, vremea a trecut, anii s-au risipit cu zecile, şi noi odată cu ei, iar discul nu se mai aude bine. Dar iubirea s-a păstrat, căci e la fel ca atunci. Şi visul meu e acelaşi. Ascultă-l.

08 martie 2010

O formă de mărturisire ortodoxă

Despre întâmplarea de la OTV de acum vreo lună, în care s-au confruntat Pavel Coruţ şi Gigi Becali şi care a stârnit reacţii contradictorii, mai ales în bloggosfera ortodoxă, am vrut să scriu şi eu la vremea respectivă, dar am tot amânat, din diverse motive. Iată că ocazia s-a ivit ieri, la o discuţie cu câţiva apropiaţi, când firul ne-a dus şi la evocarea acestui episod. Cum am spus, poziţiile blogerilor faţă de Becali, căci el este, de fapt, personajul principal al poveştii, sunt împărţite: părintele Savatie îl urcă prea sus, Claudiu Târziu îl pune pe aceeaşi treaptă cu Coruţ. Personal mă situez mai aproape de părintele Savatie, care dă dovadă încă o dată de acel tip de atitudine specific călugărească, şocantă şi plină de miez. Aşadar, nu mă voi feri să afirm că intervenţia lui GB mi s-a părut corectă şi curajoasă. Ţin minte că spunea un învăţat al secolului trecut (mereu uit cine anume) că cea mai mare izbândă a diavolului a fost aceea că i-a făcut pe oameni să creadă că nu există. Or, ce se căznea Pavel Coruţ în emisiunea de la OTV? Tocmai să-i convingă pe oameni că dracul nu există. A repetat de nu ştiu câte ori asta. Parcă într-adevăr, vorbea diavolul prin gura lui (m-am gândit că şi coincidenţa de nume nu e chiar întâmplătoare, în contrapartidă cu Apostolul Pavel, şi Coruţ părea tot un fel de apostol, al întunericului). Iar Gigi Becali a avut curajul să se ia cu dracul la trântă, în stilu-i binecunoscut, în vreme ce alţii au preferat să se uite şi să râdă sau să dea bir cu fugiţii. Şi cred că nici limbajul nu putea fi altul, căci, după cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, cu dracul nu stai la tratative, nu te întovărăşeşti cu el şi nu-i dai dreptate nici dacă spune adevărul, nici dacă ar zice să ne aşezăm împreună la rugaciune către Dumnezeu. Deci, ce amabilităţi şi respect să ai pentru el, decât să-i zici "înapoia mea, satano!" E un război pe viaţă şi pe moarte în care, de multe ori, eşti nevoit să utilizezi şi armele adversarului.

07 martie 2010

Crucea

 
  
  
Doamne, crucea asta e prea grea pentru mine, lasă-mă s-o mai scurtez!


  
O, Doamne, tot grea este, mai lasă-mă s-o scurtez încă puţin!


  
  
  
  
  
 

06 martie 2010

Anticarul timpului

Iubirea nu-i paiaţa vremii, chiar
De intră sub compasul coasei sale.
(William Shakespeare)

O, dulce Colombină, mă recunoşti?
Sînt eu,
cel ce adună visuri
în şiruri lungi, bogate,
(ca într-un vechi clişeu
ce ţine-n sine-o lume
şi vremi de mult uitate)
iubindu-te mereu.

Şi fiindcă iată,
mînat de neputinţă,
mai mult ca ieri
eu astăzi te iubesc
şi ştiu cu prisosinţă
că mai puţin ca mîine,
tot strîng, avar,
în groasele albume,
stigmatul clipelor plecate,
cu rîvnă şi răbdare
de vrednic anticar.

Cu ce-aş putea eu, oare, acum să mă compar,
cînd toţi sîntem actori pe-a vieţii scenă,
decît cu-acel bufon cu rol de suprafaţă,
o palidă paiaţă
cu rîsul desenat
încremenit pe faţă
şi mersul şchiopătat,
ce-ţi cere o favoare:
în lumea lui umbrită, sordidă şi obscenă,
să-i fii din vreme-n vreme
o dulce Colombină
cu zîmbet ne-ntinat.   (C.M.)

02 martie 2010

Cum am devenit misogin

    Încep cu concluzia: femeia dăunează grav sănătăţii! Sănătăţii mentale vreau să zic. E o vorbă de duh care spune „decît sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos”. Aşa am ajuns să cred şi eu că e bine în relaţiile cu femeile, mai ales că am cîteva cunoştinţe care au adoptat un stil de viaţă sănătos în sensul ăsta, adică se menţin la o oarecare distanţă de aşa zisul „sex slab”, avantajele constatate fiind net superioare presupuselor dezavantaje. Auzi, „sexul slab”! Slab pe naiba! Poate în ceea ce priveşte forţa fizică, aici da, se poate spune ca există o anume inferioritate. Dar dacă lăsăm asta deoparte, atunci să vezi performanţe. Rămîi perplex văzînd cum fac ele din orice rahat un scop vital şi cu ce perseverenţă şi tenacitate urmăresc realizarea lui. Potrivit maximei unui clasic încă în viaţă, sunt ancorate adînc în realitatea imediată şi în sinergia faptelor, fără însă a eluda cîtuşi de puţin meandrele concretului. Dacă s-ar putea înmagazina şi folosi în vreun fel energia risipită pentru a învinge orice obstacol ce le stă în cale atunci cînd au programare la cosmetician pentru o bătătură sau cînd te trimit după pîine, probabil că am avea lumină electrică gratis cel puţin şase ore pe zi. Hm... Atît ţi-ar trebui, să mimezi o cît de mică opoziţie sau să încerci o oarecare amînare în realizarea misiunii ce ţi-a fost ferm încredinţată, că ţi-a fugit liniştea din casă. Sau să ai, Doamne fereşte, vreo pasiune ascunsă, vreun hobby care să nu le includă şi pe ele. Te vei confrunta progresiv cu un arsenal bine pus la punct de selecţia naturală: mitraliera cu acute, privirile tăioase ce-ţi penetrează scăfîrlia pînă în ceafă, apoi tăcerea prelungă cu infrasunete. Rezişti la toate şi încă n-ai cedat?  Nu-i nimic, vine finalul, încheierea apoteotică, arma supremă: lacrimile însoţite de o descriere amănunţită a ta, descriere distorsionată însă de cantitatea de apă sărată din ochi, probabil. Afli astfel că eşti un porc de cîine, un distrus, un nesimţit, un misogin care va să zică. Pentru că n-ai vrut să te duci „acum” la pîine. Şi eu care credeam că misogini sunt cei ce, atunci cînd fac sex, au şi o ţigară în colţul gurii şi o bere alături, aşa, de plictiseală.
    Dar ia stai! Acolo, la pîine, se mai adună cînd şi cînd băieţii, misoginii cu state vechi. Mai stau şi ei la o vorbă, un suc, iau o gură de aer, mai fac un mişto, alea-alea. Şi parcă încep să-i şi înţeleg de ce ziceau că fac sex cu ţigara în gură şi cu berea lîngă ei. Mă duc, deci, la pîine. Doar că voi sta mai mult. Hi, hi, hi!

24 februarie 2010

Celei mai frumoase dintre muritoare...


22 februarie 2010

Tăcerea

Mai ţii minte ultima seară a visului nostru? Sfîrșitul acela de octombrie plouînd nostalgic, atunci cînd mi-ai spus că ai vrea să ieșim undeva, demult, prin anii '50! Erai cea mai frumoasă dintre muritoare cu irezistibilul tău parfum de magnolie, iar rochia aceea neagră, mulată, contrastînd senzual cu pielea, cu roşul intens al buzelor şi cu margelele albe, îmi stîrnea umbre de gelozie.
Am stat la măsuţa rotundă de lîngă fereastră uitîndu-ne la trecătorii ce mergeau grăbiţi prin ploaia măruntă şi la luminile multicolore oglindite de strada udă. Din cînd în cînd mă luai de mînă şi mă priveai adînc, cu aceeaşi expresie tulburătoare ca atunci cînd ne-am sărutat prima dată, izolați în ascensorul ce ne cobora, metalic, către lumea în alb și negru. Ne vorbeam în răstimpuri, însă printre puţinele fraze se aşternea des o tăcere parcă special născocită spre a putea asculta în voie liniştea din jur, amplificată, paradoxal, de mica orchestră de blues din colţul localului. Nu era nimic apăsător, ci mai degrabă era acea tăcere simplă şi misterioasă care transcende lumea cuvintelor, acel liant inefabil ce leagă două suflete în afara oricăror explicaţii sau întrebări. Am şi dansat puţin şi îmi amintesc cum m-ai ţinut tot timpul aproape, cu ochii închişi, apăsîndu-ţi obrazul pe pieptul meu şi zîmbind vag cine ştie căror gînduri şoptite de ritmul lent al muzicii.
Apoi tăcerea s-a aşternut din nou, odată cu ultimele acorduri ale saxofonului, prelungindu-se subtil şi însoţindu-ne pe drumul de întoarcere ca un prieten fidel. Dar gîndurile tale, nu ştiu cum, s-au transformat în urme adînci de unghii rămase pe mîna mea la coborîre.
În aburul străzii visul a început să se spulbere şi, printre frînturi, nu-mi mai amintesc decît zîmbetul şoferului care ne privise discret tăcerea de pînă atunci în oglinda retrovizoare a impecabilului Commodore şi biletul lăsat pe măsuţa din restaurant. Îmi spuneai că nu mai poţi continua, deoarece simţi că trădezi. Am tăcut, apăsat de gîndurile tale, știind ce va urma. Și așa, din mers, strîngîndu-mi mîna dureros de tare, ai început să te estompezi încet, zîmbindu-mi melancolic, cu ochi arzînd, de sub pălăria largă. Cînd sunetul pașilor a tăcut de tot, privindu-mi palma goală, prezentul a năvălit brutal, nocturn și rece, umplînd totul în jur. Mi-am dat seama că n-ai mai spus nimic; și cît aș fi vrut să știu, pentru ca visul să ne rămînă fără umbre și îndoieli! Ai lăsat, însă, numai o noapte de toamnă fără final și un miros primăvăratec de magnolie care mă împresura stăruitor, o promisiune imposibil de uitat.


21 februarie 2010

Autoportret

14 februarie 2010

...

10 februarie 2010

Nouvelle Vague - Dance With Me

Won't you dance with me
In my world of fantasy?

08 februarie 2010

Marele X

Myrdal, iubito, mi se întîmplă uneori să experimentez momente în care trecutul mă ajunge din urmă şi se abate asupra mea în valuri, împresurîndu-mă din toate părţile. Se plăsmuieşte atunci în minte o viziune a veşniciei sub forma unui imens hău de un negru impenetrabil ce mă absoarbe din mijlocul vieţuirii mele cotidiene, ridicîndu-mă de la pămînt cu viteză ameţitoare şi toate, planetă, soare, univers se îndepărtează şi se micşorează pînă nu mai rămîn decît un punct insignifiant pierdut în marea de întuneric. Suspendat imponderabil în golul fără sfîrşit mă gîndesc că toată zbaterea mea în lumea pe care am lăsat-o în urmă ar fi fost un mare nonsens de n-ar fi existat iubirea, căci nimicul le cuprinde pe toate în lipsa ei, anulîndu-le.
Cu astfel de gînduri am fost azi la noi, în lumea noastră, a visului, mînat de nostalgia vremurilor de demult, cînd tu erai cea mai importantă fiinţă a acelui tărîm. Am deschis uşa încet, cu mîna tremurînd de emoţie şi am călcat înăuntru cu răsuflarea oprită undeva în mijlocul pieptului, însoţit de o firavă speranţă că poate vei fi acolo, aşteptîndu-mă. O clipă mi s-a părut chiar că apari de după un colţ, rîzînd fericită că mă vezi, dar nu erai tu, ci doar un lung ecou ce l-ai lăsat în urmă. Toate se aflau însă la locul lor aşa cum au rămas din ultima noastră seară împreună, atunci cînd ne-am întors de la restaurantul vechi. Stăteau acolo aşteptîndu-ne, dar parcă erau totuşi absente, lasînd  în loc un spaţiu gol, părăsit şi prăfuit. Canapeau pe care citeai seara, desculţă, devenise cenuşie şi nici zăpada ce odată ţi se aşezase în păr nu mai era la fel de albă. Am văzut într-un colţ şi buchetul mare de trandafiri transformaţi în fluturi, dar aripile lor multicolore, din petale, erau căzute în praful de pe jos, uscate. Band-ul de jazz ce ne-a acompaniat ultimul nostru dans plecase de ceva vreme, mi-a spus-o şoferul care încă aştepta lîngă maşina lui mare, neagră şi lucioasă, arătîndu-mi un bilet aflat pe masa de lîngă fereastră. Ştiam ce scrie în el, dar n-am vrut să-l întristez spunîndu-i că te-ai speriat de iubire şi că nu mai vrei să visezi, ci i-am povestit că ai fost plecată o vreme în zări îndepărtate de unde ai revenit de curînd ca să îmi reîmprospătezi memoria cu chipul tău. Nu ştiu de ce am făcut-o, poate pentru că am învăţat că nu e bine să cazi în deznădejde şi să spui „niciodată”. Dar astea sînt deja banalităţi şi cred că a înţeles, căci a rămas în urmă cu un zîmbet sceptic. Am închis uşa încet, nu înainte de a mai arunca o privire. Atunci, abia, am observat că lumea noastră şi-a pierdut culorile în absenţa ta, şi mi-am dat seama că oricît aş încerca să visez în continuare, va rămîne la fel de nu te vei întoarce.
Mă aflu acum în lumea reală, a legilor stricte, şi o văd la fel de cenuşie ca şi cea de unde vin. Nu mai e nici o diferenţă între ele, căci tu lipseşti din ambele. Şi am iar un fel de viziune, sub forma unui mare X, a două existenţe venind de cine ştie unde, intersectîndu-se o clipă, apoi depărtîndu-se şi pierzîndu-se spre infinit, imposibil de a se mai întîlni cîndva. Prefer totuşi să stau mai deoparte, în sfera banalităţilor şi să nu spun „niciodată”, mai ales că unii savanţi susţin că spaţiul este curb. Aşa că, suspendat din nou împonderabil în golul din jur, privesc la punctul luminos ce a fost cîndva iubirea noastră şi sper ca savanţii să aibă dreptate.

06 februarie 2010

02 februarie 2010

Melancolie

Te-am visat din nou în seara asta. Erai melancolică şi pierdută cu gândurile în cine ştie ce zări îndepărtate, aşa că mi te-ai aşezat în braţe şi mi-ai spus că ţi-ar plăcea să asculţi Cesaria Evora. O vreme ai stat cu privirea în gol, visătoare, apoi ai adormit încet, pe muzica asta plină de linişte, din care mi-au rămas şi acum în minte câteva crâmpeie:

31 ianuarie 2010

Regăsire

Myrdal, iubito... ori de câte ori am nevoie de tine, mi te transformi metempsihotic, asumându-ţi, din iubire, identitatea celei ce-mi străbate gândurile, cea mai bună şi iubită prietenă, cea care ştie să-mi asculte toate şi să-mi înţeleagă toate, fie ele căderi sau suişuri. Tu mă însoţeşti peste tot şi-mi sari în ajutor de fiecare dată când te chem, petreci cu stăruinţă şi răbdare în preajma mea, fără urmă de reproş, chiar şi atunci când toate îmi pot fi reproşate pe drept, mă mângâi cu mâna ta catifelată şi mă alinţi cu cuvinte calde şi cu blândeţe când ştii că am nevoie (şi când n-am eu nevoie de aşa ceva?!), îmi însoreşti zilele când umbre negre se ivesc pe cer. Şi ştii că îmi poţi citi gândurile, doar locuieşti de atâta vreme în lumea visului meu. Să fie oare, deci, adevărat că azi te-am regăsit după... stai să calculez... 26 de ani, 7 luni si 4 zile? Doamne, ce călătorie lungă! Ţi-ar mai plăcea să te cheme Bianca?

24 ianuarie 2010

Puţin Chopin

Chopin - Vals in la minor

19 ianuarie 2010

Haiku celei din umbră

Vis de zăpadă.
Tu - floare violetă
De nu-mă-uita.    (C.M.)

18 ianuarie 2010

Surpriză

Aşa cântam eu cu chitara prin 1988:

Un fragment din Pink Floyd


Este prea toamnă - muzica Aurelian Roler, text Cătălin Trandafir


O compoziţie proprie

17 ianuarie 2010

Nicu Alifantis - Floarea soarelui

Myrdal, iubito, mi-ai devenit în ultima vreme un fel de umbră ce mă însoţeşte pretutindeni, în minte şi în inimă, un fel de duh al melancoliei ce mă bântuie ceas de ceas, minut cu minut, astfel că nu reuşesc să fac altceva decât să mă gândesc la tine, iar şi iar. Şi toată gândirea asta mă duce spre acel tărâm al visării, al muzicii şi al poeziei în care mă retrag de atâtea ori şi care ştiu că şi ţie îţi place. Câteva frânturi din el le voi pune aici, în continuare, pentru tine, ca şi cele dinainte, în speranţa că şi tu te vei gândi mai mult la mine ascultându-le sau citindu-le, sau poate te vor lua de mână şi te vor aduce din când în când  în lumea visului, acolo unde ştii că te aştept ca totdeauna, cu toată iubirea, în acea lume în care odată alergai în urma mea să mă aduci înapoi.

Acum, că ţi-am spus că-mi eşti ca o umbră, îţi amintesc această poezie şi cântecul ei:



Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu
Cu milă  şi tristă mirare,
Voi duce-o cu mine mereu

Şi-apoi, într-o zi oarecare,
În care-mi va fi cel mai greu,
Voi pune-o în vechi calendare:
Duminica trupului meu.

Flămând de iubirea întreagă
Pe vremi cu amurg mohorât
Când zodiile noaptea-şi dezleagă
Mă satur c-o umbră şi-atât.

Şi sufletul meu te mai roagă,
Magnetic catarg doborât,
Tu, umbră tăcută şi dragă,
Aşează-ţi fularul la gât.

O umbră se-nchide în mine,
O umbră prin mine trecu.
E-atâta de rău, că e bine,
E-atât de mult “da”, că e “nu”.

Bacovia-şi iese din sine
Şi râde în A şi în U
Şi-o umbră în viaţă mă ţine
Şi umbra aceea eşti tu.

Fiori prin mine umblă
Şi nu am trebuinţă,
Te rog pe tine, umbră,
Să redevii fiinţă.

(Adrian Paunescu - Umbra)

15 ianuarie 2010

Jacques Brel - Ne me quitte pas



Nu mă părăsi
Trebuie să uităm.
Tot ce-a trecut deja
Poate fi uitat.
Sa uităm vremea
Neînţelegerilor
Şi timpul pierdut
Încercând a-nţelege.
Să uităm acele ceasuri
Care uneori ucideau,
Sub loviturile întrebărilor,
Inima bucuriei.
Nu mă părăsi.

Îţi voi dărui
Perlele ploilor
Sosite de pe tărâmuri
Unde nu plouă niciodată.
Voi sfărâma pământul
Chiar şi după moartea mea
Spre a-ţi înveli trupul
În aur şi lumină.
Voi făuri o lume
Unde iubirea va domni
Unde iubirea va fi lege
Iar tu vei fi regină.
Nu mă părăsi.

Nu mă părăsi
Îţi voi născoci
Vorbe fără sens
Pe care doar tu le vei înţelege
Îţi voi vorbi
Despre acei îndrăgostiţi
Ce şi-au văzut inimile
De două ori îmbrăţişate.
Îţi voi povesti
Povestea acelui rege
Ce-a murit deoarece
N-a mai apucat să te întâlnească.
Nu mă părăsi.

S-a văzut adesea
Focul renăscând
În vulcani stinşi
Ce păreau mult prea bătrâni.
Se pare că uneori
Pământurile pârjolite
Dau mai multă roadă
Decât un aprilie îmbelşugat.
Şi când vine seara
Şî cerul e-n flăcări
Roşul şi negrul
Nu se-nsoţesc oare?
Nu mă părăsi.

Nu mă părăsi
Nu voi mai plânge
Nu voi mai vorbi
Mă voi ascunde doar
Spre a te privi
Cum dansezi, cum surâzi
Te voi asculta
Cum cânţi şi-apoi râzi.
Lasă-mă să fiu
Umbra umbrei tale
Umbra mâinii tale
Umbra câinelui tău
Dar
Nu mă părăsi.
Nu mă părăsi.
Nu mă părăsi.
Nu mă părăsi.   (C.M.)

14 ianuarie 2010

Cântec întors

















A fost ceva-n noi? Poate-un zbor efemer
Eşuat prin noroiul imund al acestui meleag,
Un zîmbet pierdut, depărtat şi stingher
Ca un înger căzut, rătăcit şi pribeag.

Departe în timp s-a pierdut acel ceas
Cînd eu am fost tu şi tu ai fost eu
Şi din toată iubirea din noi n-a rămas
Decît amintirea – un trist mausoleu.

A fost ceva-n noi? Se prea poate,
Dar cerul nostru era mult, mult prea sus.
Tu te-ai speriat de atîta iubire… apoi te-ai oprit…
Iar steaua de pe fruntea ta a apus.

A fost ceva-n noi? Cine ştie!
Dar sigur nu acel zbor mult cîntat
Ce ne-ar fi purtat pe-amîndoi ca solie
Aproape de cerul iubirii visat.

De ce te fereşti şi-mi refuzi şi privirea
Şi scrisul? Ştiu, zborul ţi-e cumpănă grea,
Căci aripa i-ai frînt nefiresc. Dar iubirea?
Ce-ţi poate aduce de fugi şi de ea?

Povestea pare-a fi gata, dar adevărul
Celor care s-au dus mi-e ascuns.
A fost în noi doi, cumva, o iubire
Sau doar amorul frivol? N-am răspuns…

Şi dac-ar fi, cum trag din cînd în cînd speranţă,
Să fi fost iubire cu adevărat, din plin,
Atunci măsura ce ai pus-o în balanţă
Plecînd, ne stinge pe-amîndoi de dor,
Încet, încet, puţin cîte puţin.   (C.M.)

11 ianuarie 2010

Neverending story

Myrdal, iubito, îţi aminteşti? Mă iubeai în gând şi sufletul tău era atât de aproape de al meu încât îi simţeam căldura, o căldură aparte cum numai de la tine putea veni. Şi o lacrimă, care aduna în ea toate clipele apropierii noastre, toate momentele noastre de visare şi toate neîmplinirile ce ştiam că vor urma curând, mi s-a ivit atunci într-un colţ de ochi. Ţi-am povestit despre ea, cum te privea de acolo pe de-a-ntregul, în toată fiinţa, cu iubire, cu durere, dar şi cu speranţă, în vreme ce tu stăteai cuibărită strâns în braţele mele şi păreai atât de liniştită, ca un corăbier ce şi-a găsit limanul după o grea furtună. Apoi, lepădându-te de toate, mi-ai spus să las deoparte sensibilităţile, căci nu sunt bune. Cum nu sunt bune? Ai uitat lumea visului nostru, în care ai păşit de atâtea ori? Dacă n-ar fi fost nimic, cum ai fi stat cu mine în zăpada caldă şi cum ţi-aş mai fi sorbit eu fulgul de nea din păr? Îţi plac mai mult cuvintele reci şi contondente cu care am definit mai devreme, ironic şi răutăcios, o dragoste fizică lipsită de orice urmă de sensibilitate decât poezia iubirii dintre noi? Eu nu cred, deoarece tu ai spus demult că sunt limanul tău de linişte şi că mă iubeşti în gând, iar asta ai făcut-o cu sensibilitatea ce-mi ceri mie acum s-o părăsesc. Doar dacă vorbele, chiar rostite în gând, n-au fost decât amăgiri şi închipuiri deşarte, iar limanul o mică răsuflare uitată pe drumul prozaic al cotidianului, atunci visul a fost fals iar povestea se sfârşeşte. Dar voi veghea să nu fie aşa, căci voi pune adevăr în cuvinte şi viaţă în vis pastrându-te mereu lângă mine, în suflet, cu căldura ta învăluitoare, chiar dacă vei fi departe, în lumea reală.

09 ianuarie 2010

Despre dragoste, fără sensibilităţi...

OK, sensibilitatea poate fi uneori păguboasă, deci e bine să ne tragem înapoi (…ca melcul - asta doar pentru cei sensibili – pentru restul rămâne la latitudinea lor să-şi imagineze ca ce) şi să gândim din când în când în termeni mai reci, materialişti şi cartezieni. Aşa că voi adopta şi eu, de şi la nevoie, o conduită diferită de cea de toate zilele obsevând mai îndeaproape asperităţile, eficienţa şi soluţia amorală a paradigmei ştiinţifice şi atee. Consecvent, deci, cu un astfel de raport cu lumea, va trebui să redefinesc în termeni specifici o seamă de comportamente umane şi primul care îmi vine în minte este cel legat de procesul de interacţie numit de unii, mai sensibili, dragoste. Astfel, ca să nu mai lungesc vorba şi lăsând deoparte sensibilităţile inutile şi falimentare, cei ce se află într-o astfel de situaţie nu se iubesc, ci întreprind o activitate instinctuală care constă în producerea de legături neuronale şi radiaţie electromagnetică, urmare a unor stimuli fizico-chimici produşi de un individ din aceeaşi specie, cu o structură anatomică uşor diferită dar compatibilă, şi având ca scop realizarea unui schimb de fluide cu acesta. Na, c-am zis-o! Ce să ne mai încurcăm în poezii şi sentimentalisme lacrimogene şi ieftine când totul e expus, cu legenda de rigoare, la muzeul Antipa în formol şi e floare la ureche chiar şi pentru domnişoara Cucu, profesoara de fizico-chimice.

06 ianuarie 2010

Alt fragment...

Azi ţi-am adus un buchet mare de trandafiri, de toate culorile. Se împăunau că sunt florile iubirii, cele mai cântate de poeţi şi melozi. Dar când te-au văzut pe tine cât eşti de frumoasă, mai ales când râzi, s-au speriat şi s-au transformat într-un stol imens de fluturi multicolori, zburând în toate direcţiile, într-un vârtej ameţitor. Câţiva ţi s-au aşezat în păr (poate că erau mai curajoşi sau poate se îndrăgostiseră de tine, aşa, la prima vedere!), iar culoarea lor se reflecta în el ca într-o apă limpede. Erai zâna fluturilor şi a florilor. M-ai luat de mână şi am zburat, ca Peter Pan cu Wendy, spre cerul visului nostru.

05 ianuarie 2010

Un colţ din lumea visului meu...

La luz de tu cara
La luz de tu cuerpo



Cu fiecare cuvânt,
Cu fiecare zâmbet,
Cu fiecare privire,
Cu fiecare mângâiere

Mă apropii de apă
Sorbind sărutarea ta,
Lumina feţei tale,
Lumina trupului tău.

Să te iubesc e rugăciune
Este cântecul mutului.
Privirea orbului,
Secretul revelat.

Mă dau în braţele tale,
Cu teamă şi cu calm,
Şi cu o rugăciune în gură
Si cu o rugăciune în suflet.

Cu fiecare cuvânt,
Cu fiecare zâmbet,
Cu fiecare privire,
Cu fiecare mângâiere

Mă apropii de focul
Ce mă arde de tot -
Lumina feţei tale,
Lumina trupului tău.


(Muţumesc Ioanei pentru traducere)

Fragment...

Ninge. Ca în copilărie, cu fulgi mari şi deşi. Lumea visului nostru e albă şi pură ca sufletul unui copil. Păşesc în ea, iar tu eşti deja acolo, ascunsă după uşă, cu un bulgăre mare în mână. Cum intru îmi sari în spate râzând şi îmi dai cu zăpadă pe faţă, satisfăcută că pentru câteva secunde raportul de forţe este în favoarea ta. O clipă stau descumpănit şi surprins, până să-mi dau seama ce se întâmplă. Mă întorc, dai să fugi, dar îţi pun o piedică scurtă, ca atunci când eram la şcoală şi le alergam pe fete să le „săpunim”. Zăpada e groasă şi moale, altfel n-aş risca o astfel de manevră, căci nici in vis, nici în gând n-aş fi în stare să te brutalizez câtuşi de puţin. Cu toate că în lumea noastră chiar şi legile fizicii pot fi modificate după cum vrem noi, azi visul e să ne bucurăm unul de altul în albul imaculat care ne înconjoară din toate părţile ca în vremurile când eram mici, aşa că te laşi să cazi. Vin şi eu lângă tine şi ne tăvălim prin omătul pufos hlizindu-ne. La un moment-dat ajungi deasupra mea. Ţi-e părul greu de atâta alb şi obrajii ţi s-au îmbujorat de recele zăpezii. Vrei să mă săruţi, dar... nu ştiu ce se întâmplă... sunt la calculator şi scriu. O frântură de vis îmi mai apare scurt în minte, parcă alergai după mine şi mă rugai să rămân. Aşa este?

02 ianuarie 2010

Banalităţi

Myrdal, iubito, văzîndu-te azi, la început, puţin distantă, m-am gîndit să-ţi spun banalităţi despre dragoste:
Că dragostea trece peste toate valurile vremurilor şi învinge în orice luptă, cu orice vrăjmaş. Nu se întunecă nici cînd se află în întunericul cel mai nepătruns, pentru că ea însăşi luminează totul. Dacă ţi-e sufletul greu şi nu ştii de ce, priveşte acolo, în adîncimile lui şi vezi dacă nu cumva ai tras, de teama orbirii, un văl gros peste lumina aceea dulce şi caldă. Nu există nimic pe lumea asta care să o poată opri total, aşa că o mică rază tot va reuşi să răzbată, oricît de deasă ar fi urzeala. Tu, însă, apucă vălul cu amîndouă mîinile şi aruncă-l fără teamă şi vei simţi deodată cum căldura iubirii te va cuprinde, dar nu ca cea a soarelui, care îţi încălzeşte doar trupul pe dinafară, ci va fi în tine, în toate ungherele sufletului, chiar şi în cele în care ţi-ai ascuns cine ştie ce taine şi dureri de nemărturisit, de nerecunoscut pe care am simţit demult că le ai. Lasă iubirea să te uşureze, altfel greutatea aceea nu va dispărea şi te va trage în jos, tot mai jos, spre tenebrele reci ale tristeţii, zădărniciei, indiferenţei, uitării şi egoismului, vecine cu iadul. Căci iadul nu este un loc al focului şi pucioasei, cum îşi închipuie oamenii în basme, ci este acel loc în care dragostea nu există.

12 decembrie 2009

...

În ultima vreme am fost copleşit de o senzaţie extraordinară : simt cum iubesc din ce în ce mai mult, parcă ar fi primăvară şi dragostea, care până mai ieri era doar copac înmugurit, acum deodată se deschide şi înfrunzeşte, face flori şi se întinde spre cer într-o coroană imensă. Simt cum porţile sufletului, ferecate atâta amar de vreme, încep să tresară, să tremure, să se mişte şi, în cele din urmă se izbesc parcă de pereţi lăsând să treacă, în toată plinătatea lor, ca o cascadă vuind, lumina şi aerul pur ce vin dinspre mare. Şi iată, te văd cum te apropii încet, uşor înfiorată, călcând în vârful picioarelor...

11 decembrie 2009

Inceputul visului

Myrdal, iubito, aminteşte-ţi sentimentul de dezamăgire şi părere de rău ce l-ai avut atunci când te-ai trezit dintr-un vis frumos. Cât de mult ai fi dorit să poţi adormi din nou, să nu-l laşi să se risipească, să te învăluie din nou apele lui plăcute şi dulci, să pleci de aici pentru totdeauna spre acea lume în care totul devine posibil. Aşa că, dacă ceea ce ţi se întâmplă acum este visul tău frumos, nu-l ucide, căci nu se ştie, după ce te vei trezi, de-l vei mai visa vreodată.

Există undeva, în acest Univers imens, o lume aparte, diferită de tot ce s-a auzit şi s-a văzut până acum. E o lume a dragostei, a evadării şi a visului, populată doar de noi doi şi de restul minunilor din jur. De fapt acolo nici nu există minuni, decât în comparaţie cu restul lumilor înconjurătoare, cenuşii şi terne, căci totul, cum am zis, este posibil şi firesc. Acolo putem oricând să zburăm, oricât de sus, sau să ne afundăm în adâncurile mării, că nu vom păţi nimic. Ea se construieşte continuu din fiecare gând şi visare, ca un mozaic multicolor întins la nesfârşit şi niciodată nu poţi spune că gata, o cunoşti deplin. Cineva ar crede, auzind aşa ceva, că lumea noastră se află undeva, departe, în cine ştie ce hăuri de întuneric şi nepătruns. Dar nu e aşa, nu. E suficient să închidem ochii şi să ne dorim cu toată fiinţa să fim acolo şi gata, am ajuns. Putem să ne ducem oricând, fie vară sau iarnă, în orice ceas al zilei, dar mai cu seamă noaptea, când somnul este alungat de griji şi frământări. Totuşi, pentru a o feri de intruşi, de cei ce cu gânduri impure ar dori s-o calce şi s-o vadă cumva pierdută şi ruinată, trebuie rostite două cuvinte magice, care pentru unii par banale, desuete, chiar vorbe-n vânt, dar sunt cunoscute de toată lumea, căci „te iubesc” au fost purtate pe buze din negura vremurilor aproape de fiecare muritor. Pentru noi însă, au o cu totul altă valoare, căci ele constituie cheia cu care pătrundem în acea lume minunată a visului nostru şi nu au putere decât dacă le adresăm fiecare celuilalt, în şoaptă atunci când suntem împreună, sau în gând când ne aflăm departe, tu mie şi eu ţie. Nu ştiu unde eşti acum, dar eu mă duc acolo, aşa că îţi spun în gând: te iubesc!

30 noiembrie 2009

Scurtă elegie

Tîrzie e seara si drumul
Ce îţi şopteşte să pleci parc-ai vrea
Să nu-l fi ştiut niciodată.
Iubito, ţi-e bine aici, nu-i aşa?

Mai stai încă puţin, doar o clipă,
Atît cît să-ţi sorb iar privirea
Şi gura cu zîmbetul trist
Rătăcit undeva, pe aiurea.

Rămîi lîngă mine şi uită
şi drumul şi lumea şi toate
Din ochi alungă-mi mîhnirea
Şi gîndul ce-mi fuge la moarte.

O, ce n-aş da ca deodată
Lacrimi prelungi de diluvii
De jur-împrejur ne-mpresoare
Şi străzile facă-se fluvii!

Atunci, în odaia pierdută 
În hăul de ape curgînd
Vom fi doar noi doi - şi tăcerea -
Dar nimeni din lume, nicicînd.

Şi-n liniştea tot mai profundă
Cuvinte-mi vei spune-n neştire,
Cu vocea ta dulce si caldă
Ce-mi sun-a poem de iubire.

Dar visul, ce crud-amăgire,
Se sfarmă în cioburi o mie
Şi gata eşti iar de plecare
Chemată de strada pustie.

Te-ai dus,
Şi-n spate n-ai vrut să mai laşi nici un semn,
Doar urma paşilor goi
Pe luciul podelei de lemn.

Şi cît încă nu eşti departe,
Să-ţi strig din nou parc-aş vrea
Acea întrebare stupidă:
Iubito, ţi-e bine aici, nu-i aşa?  (C.M.)

16 noiembrie 2009

Dor de Vamă

Umbrele mării veşnic căzînd
Liniştea serii brăzdează.
Mersul tău proaspăt, nisipul călcînd,
Unde adînci creionează.

Încerc tot mai des să te scap din priviri -
Zadarnic - mi-e cugetul aspru!
Deci hai de-mi şopteşte din nou amăgiri,
Căci valul îmi cîntă albastru.

Iubito, mi-e sete de mare
Cînd buzele-ţi simt murmurînd
Vorbeşte-mi cîte în lună şi-n soare
Căci timpul se duce tăcînd.

Şi vino şi bea-mă, şi ia-mă în noapte
Cu părul tău negru din mare curgînd,
Să mor de iubire, pierdut printre şoapte
Odată cu valul ce piere cîntînd.

10 august 2009  (C.M.)


Rezumat imaginar

      Ceauşescu a murit de boală, dar nu înainte de a declanşa o serie de represalii faţă de cei ce au încercat să-l dea jos în decembrie ’89. Am avut noroc deoarece atît secretarul de partid pe secţie, cît şi responsabilul cu propaganda mă simpatizau - ultimul, vînător fiind, mă mai lua cu el cîteodată ca să-l ajut să îndeplinească norma anuală de ore obligatorii, atunci cînd aveau activităti de amenajare a ocolului undeva pe la Cernica. Aşa că m-am pricopsit, ca urmare a intervenţiilor lor, doar cu 3 ani la locul de muncă, pentru instigare – îl imitam perfect pe Nea Nicu şi spuneam bancuri în stînga şi-n dreapta, deci e de-nţeles. Am scăpat mai repede, deoarece Nicuşor, imediat ce a ajuns preşedinte, a dat dovadă de mărinimie şi a emis un decret de graţiere a celor cu condamnări mici.
      La facultate am renunțat, cu ajutorul „lor”: mi-au explicat că e cazul să iau o pauză, pentru întărirea muncii socialiste. Acum sînt în continuare sculer-matriţer la Mase Plastice, dar treaba merge cam prost, căci nu mai exportăm decît în Cuba şi în cîteva ţări din Africa. Am reuşit să obţin un apartament cu două camere, acum vreo 5 ani. E mai bine decît în garsonieră, mai ales că fii-mea a terminat liceul şi are şi ea nevoie de camera ei, separată. De trupă s-a ales praful, fiindcă, după eşecul loviturii de stat, n-am mai avut voie să ne întrunim şi muzica rock n-a mai fost tolerată. N-a contat nici faptul că la Cîntarea României ajunsesem la faza pe capitală. Iar după graţiere, deja trei dintre noi eram căsătoriţi şi aveam şi copii, astfel că nu prea am mai avut timp de distracţii şi nici bani de scule.
      Nicu Ceauşescu a murit şi el la puţin timp după savantă, dar nu prea se ştie din ce cauză. Varianta oficială este „după o lungă şi grea suferinţă”, la Europa Liberă au spus că de ciroză. Oricum, cît a fost el preşedinte a fost puţin mai bine, că a mai băgat ceva mîncare şi nu mai erau aşa cozi. Probabil că a fost cam speriat după cele ce s-au întîmplat în ’89.
      Tehnologia a avansat în occident, dar pe la noi doar mahării au telefoane mobile şi internet. Am un coleg activist care are calculator. Ne mai cheamă pe la el sîmbăta şi ne pune filme. A încercat să obţină aprobare ca să-şi pună şi internet, dar mai are de aşteptat vreo două luni pînă să primescă răspunsul. Dar chiar de ar fi unul favorabil, am auzit că nu e cine ştie ce, că e cenzurat şi costă o avere. El îşi permite, că are salariu mare ca activist, dar noi, ăştia mai amărîţi, nu prea avem şanse. Telefoane am văzut la un shop pe Victoria Socialismului, cînd am trecut odată pe acolo. Erau mişto, dar am auzit că ar fi mai mult de 1000$. Unii zic că ar fi ruseşti, dar parcă nu-mi vine a crede, ca prea sînt mici. Cică alea japoneze sînt meserie.
      Avem totuşi speranţe că va fi mai bine. Şmecherii aştia de la putere îşi fac de cap mai rău decît pe vremea lui Ceaşcă şi lumea e tot mai nemulţumită. Se împlinesc 20 de ani de la "evenimente" şi se pare că va fi stare de urgenţă, aşa, preventiv, căci deja se aude de o nouă răzmeriţă, să-l dea jos pe Escu. Să vedem cine şi ce o ieşi.

02 noiembrie 2009

Roxana

20 octombrie 2009

...

01 octombrie 2009

Provocat de noua iniţiativă a preşedintelui Băsescu de legalizare a unor năravuri, dl. Răzvan Codrescu publică pe blogul său un foarte bun articol, sub titlul "Emancipare şi perversiune". Redau şi eu aici un mic fragment:
"Foarte des este invocat faptul că omul este făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”; dar cum pe Dumnezeu contemporaneitatea Îl ignoră, speculaţiile iau calea inversă: sînt înregistrate “obiectiv” datele imediate ale umanului şi apoi este reconstruită, cu o erudiţie dece­rebrată sau tendenţioasă, o imagine a divinului care să le suporte! Ca în vechiul păgînism, divinitatea este aproxi­mată, de fapt, după chipul şi asemănarea omului; nu teo-logia catalizează antropo-logia, ci cea din urmă o ajustea­ză procustian pe cea dintîi. Se face simţită ambiţia omului de a-şi înnobila teoretic degenerescenţa, fără să-şi pună problema “fundamentalistă” a profanărilor, pentru că, în fond, totul stă sub semnul desacralizării. Materialismul se deghizează în spiritualism, aşa cum Satana “se îmbracă în înger al luminii” (II Corinteni 11, 14). Sexualitatea “des­că­tuşată” ţine să cocheteze, cultural, cu Absolutul. Dar pentru această aberantă concomitenţă între “rai” şi sex există la români o vorbă pe cît de crudă, pe atît de lămu­ritoare...
De aceea nu pot decît să mă simt solidar, în această privinţă, cu “buna sălbăticie” a Ortodoxiei."

Tot articolul se găseste aici:
- partea I
- partea a II-a

13 septembrie 2009

Despre un alt fel de abandon

Chiar de la prima ochire, revista CoolGirl, subintitulată “Cea mai tare revistă pentru fete”, apare ca o publicaţie al cărei target îl constituie adolescentele, în special fetele sub 18 ani, minore adică. Atenţie mame! Nu cumpăraţi revista aceasta fiicelor dvs. decât dacă doriţi să le obişnuiţi, în cel mai pur stil actual, a fi preocupate mai ales de felul în care arată, de farduri, de vestimentaţia roză şi cât mai sexy, de băieţii macho, de discoteci şi distracţie şi de fericirile sexuale, adică să le transformaţi în fetiţe vesele, curvuliţe dezinhibate şi “orientate” care ştiu să-şi trăiască viaţa, piţipoance mai pe scurt, că tot e termenul la modă. Pentru aceasta vă ajut cu o trimitere, la sfârşitul acestui articol, către un blog în care apar câteva extrase de pe forumul acestei reviste, forum unde veţi găsi frecvent copile de 11-14 ani, aflate deci la vârstă la care, în mod normal, inocenţa ar trebui să fie încă la ea acasă şi buchia cărţii preocuparea de căpătâi, discutând agramat şi relaxat în special despre sex, dând dovadă de cunoştinţe avansate în domeniu mai ceva decât adulţii. Iar dacă uneori, vreunul din aceştia, rătăcit pe acolo, le mai adresează consternat câte o mustrare, copilele cu pricina nu se sfiesc a-l trata cu superioritate, dându-i chiar şi lecţii.
În situaţii de genul ăsta, adepţii noii “morale” a miserupismului* ar putea aduce următorul argument:
- Hm, şi ce-i cu asta? Evoluăm, nu mai suntem inapoiaţi ca pe vremea bunicii, când trebuia să te căsătoreşti virgină. Un om cu bun simţ ar răspunde că dacă a evolua înseamnă a omorî pe la 11-12 ani cea mai frumoasă perioadă a vieţii, copilăria, cu ochii ei mari şi întrebători şi a o arunca în mizeria concupiscenţei, a trivialului, sordidului şi a patimilor desfrânate atât de devreme, atunci mai va! Şi la ce bun să mai facem copii dacă le retezăm aripile îngereşti atunci când încă mai pot zbura?
Inocenţa este farmecul copilăriei, iar pierderea ei o mare dramă. Din păcate, mulţi părinţi consideră inocenţa un obstacol în calea emancipării, încurajându-şi deci copiii spre a căpăta, de la o vârstă cât mai fragedă, “abilităţile” adulţilor în cât mai diverse domenii. Ajungi astfel să vezi, de exemplu, copii care vorbesc şi se exprimă ca la uşa cortului, însoţiţi de hlizelile părinţilor sau copile de 7-8 ani care sunt încurajate de mamele lor să folosească tot felul de farduri şi podoabe pe motivul ca aşa e normal, că sunt fetiţe şi trebuie şi ele să “ştie”. Motivele unui asemenea comportament sunt diverse, mergând de la părerea superficială că aflând multe se realizează o educaţie modernă, în pas cu vremurile până la cea şi mai superficială, vehiculată de miserupiştii amintiţi, care afirmă că interdicţiile n-au nici un rost pentru că până la urma tot află. În esenţă este vorba de un alt fel de abandon familial a cărui primă cauză este depărtarea de credinţa şi de valorile reale care trebuie transmise noilor generaţii, considerate de unii ca fiind depăşite, coroborată cu părerea eronată că educaţia ar trebui să cadă pe umerii instituţiilor (grădiniţă, şcoală) sau ai bunicilor (din lipsă de timp!) şi mai ales cu comoditatea, dezinteresul, nepăsarea şi egoismul, pe scurt iresponsabilitatea. Părinţii iresponsabili uită cu seninătate de copilul căruia i-au dat viaţă, preocupaţi de a-şi trăi propria viaţă. Abandonat în faţa televizorului sau calculatorului, de cele mai multe ori fără nici un fel de supraveghere, acel copil suferă neştiut din cauza lipsei lor de interes şi afecţiune şi, debusolat şi fără îndrumare, se “educă” singur, adoptând valorile pe care le receptează de acolo. Refuzat de părinţi îşi suplineşte nevoia de dragoste cu surogatul “iubirii” servit din abundenţă atât pe internet cât şi pe toate canalele media, sexul, în care, cu timpul, devine “expert”.



* Pentru cei mai în vârstă: Miserupism – curent la modă, ai cărui adepţi fac apoximativ următoarea afirmaţie: “Mi se rupe-n paişpe de tot ce se întâmplă în jurul meu, îmi trăiesc viaţa!”

08 septembrie 2009

Divna Ljubojevic (Serbia)



„Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ne-ai născut nouă pe Hristos, mântuitorul sufletelor noastre.”
___________________________


Divna s-a născut la Belgrad în anul 1970. A început să cânte de mică şi a fost iniţiată în cântarea ortodoxă de la vârsta de 10 ani, după ce Maica Agnija i-a descoperit vocea la Mănăstirea Vavedenje. Considerând că darul Divnei de a cânta trebuie hrănit şi ghidat, Maica Agnija, ea însăşi o cântăreaţă de mare talent, a invitat-o pe Divna să vină să cânte rugăciuni Domnului alături de măicuţele din mănăstire. Astfel, visul micuţei a devenit realitate, iar vocaţia ei, stabilită pe viaţă. La vârsta de 17 ani, Divna s-a găsit în postura de dirijor pentru prima dată alături de grupul Mokranjac. Alături de acest cor, Divna a purtat o serie de reprezentaţii de succes, atât în ţară, cât şi peste hotare, şi a dirijat primul concert de Paşti ţinut la domul Catedralei Sf. Sava din Belgrad. Între 1989 şi 1991 Divna a fost dirijor al First Belgrade Singing Society, un grup sârbesc fondat în 1853, în slujba căruia au lucrat unii dintre cei mai importanţi compozitori şi dirijori sârbi. În calitate de cel mai tânăr dirijor din istoria celui mai vechi cor sârbesc, ea a concertat atât în ţară, cât şi în afara ţării - în Delphi, Cephalonia şi Karditsa. În paralel cu activitatea sa de dirijor şi cântăreaţă, Divna a absolvit Colegiul de Muzică Mokranjac din Belgrad şi Academia de Muzică Novi Sad. În timp ce studia şi învăţa de la colegii ei mai experimentaţi, Divna împărtăşea cunoştinţele ei cu prietenii şi colegii, astfel încât, alături de aceştia, a pus bazele corului MELODI, cor ce a reprezentat cel mai mare angajament din viaţa sa profesională. Trăind încă din copilărie în lumea muzicii, Divna posedă o mare experienţă şi abilitate de a transmite esenţa - respectiv aceea a unei fiinţe care cântă lui Dumnezeu. Alături de grupul MELODI, Divna este dirijor, compozitor şi solist. Despre muzica sa s-a spus că te atinge prin puritate, modestie şi fluenţă şi că impresionează prin culoarea captivantă a vocii şi claritatea tonului, foarte rar întâlnite, iar despre Divna compozitoarea s-a spus că neobişnuitele sale aranjări pun în valoare frumuseţea timpului şi demnitatea creştinismului ortodox şi cântecele mănăstireşti. (sursa: atitudineacrestina.wordpress.com)

PS
Am avut şi eu bucuria s-o ascult şi s-o văd pe Divna Ljubojevic, împreună cu corul Melodi, la Sala Palatului pe 29 mai 2008, cu ocazia unui festival de muzica ortodoxă bizantină. M-am gândit atunci că, probabil, aşa cântă îngerii în cer către Dumnezeu...

09 august 2009

Tatiana Stepa

Menirea Tatianei Stepa în această lume a fost să ne rupă pentru câteva clipe de răutatea zilei spre a putea căuta în noi şi împrejurul nostru ceea ce ne apropie şi ne face mai umani: iubirea, căldura sufletului, duioşia, generozitatea, smerenia, altruismul, frumuseţea cuvântului şi gândul curat. Ascultându-i cântecele simţi cum toate acestea te cuprind şi te copleşesc. Ni le-a dăruit pe toate până la ultima suflare cu zâmbetul pe buze, chiar şi atunci când suferinţa i se citea desluşit pe chip. De aceea cred că la judecată, care iată, a şi venit, Domnul va găsi talantul ce i l-a încredinţat înmulţit aşa cum se cuvine şi o va socoti pe ea slugă bună şi credincioasă. Dumnezeu s-o ierte şi s-o primească întru bucuria Sa!

04 august 2009

Haiku de la mare

Valuri şoptite -
Noaptea cerne-n clepsidră
Nisipul etern.   (C.M.)

19 iulie 2009

Imitaţie de haiku

Ce departe sînt -
Privesc cerul cu stele:
Zadarnic visul.   (C.M.)

11 iulie 2009

Oameni de urmat

Azi, profesorul Vasile Astărăstoae, presedintele Colegiului Medicilor din România şi rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi, personalitate ale cărei apariţii publice le urmăresc cu mare plăcere, interes şi nădejde ori de câte ori am ocazia. Dl. Astărăstoae a dat totdeauna dovadă de profesionalism, onestitate, demnitate şi, nu în ultimul rând, de mărturisire creştină, mai ales în acele cazuri ce ţineau de domeniul eticii medicale, cazuri dezbătute cu multă patimă în mass-media ultimilor ani, poziţiile sale curajoase situându-se în răspăr faţă de cele limitate, virulente şi vădit manipulatoare ale aşa-zişilor formatori de opinie, jurnaliştilor isterici, politicienilor obedienţi sau ong-igiştilor integraţionişti.
Consecvent acestor principii se pare că va fi şi în interviul ce se va publica în viitorul număr al revistei „Presa ortodoxă”. Un mic fragment din acest interviu, în care este evidenţiată afirmaţia profesorului Astărăstoae cum că „O.M.S.-ul introduce dictatura medicală” – făcând referire la aşa-zisa pandemie de gripă porcină - a apărut pe situl celor de la Război întru cuvânt, de unde îl preiau şi eu:
“Sunt câteva aspecte care ridică un semn de întrebare. În primul rând, că s-a declarat această pandemie într-o perioadă de criză economică. Or, în această perioadă se punea problema, mai ales în ţările donatoare, a fondurilor pe care acestea le alocă diferitelor instituţii internaţionale. […] O.M.S.-ul este acum un „colhoz” internaţional: în ultimii 25 de ani, s-a transformat într-o instituţie care îşi întreţine birocraţia proprie - ca şi Uniunea Europeană, ce merge pe acelaşi drum. Îşi ia măsuri de supravieţuire. […] Dacă vă aduceţi aminte scandalul din Taiwan, când au murit două milioane de oameni în încercarea O.M.S. de combatere a sifilisului. Este cazul din 1971, când au început tratamentul cu penicilină pentru sifilis. […] De fapt, O.M.S.-ul încearcă să introducă o dictatură medicală, ca şi sănătatea publică, care a început să încalce drepturile naturale ale omului, pentru că, vedeţi: a introdus carantina, a interzis libera circulaţie, a introdus vaccinarea obligatorie, s-a încălcat autonomia pacientului care nu poate refuza tratamentele obligatorii. Toate, pe acest principiu al siguranţei colectivităţii. Şi atunci O.M.S.-ul introduce, cred că e corect termenul, dictatura medicală .[…]”